Creativitatea este un proces mental şi social care implică generarea unor idei sau concepte noi, sau noi asocieri ale minţii creative între idei sau concepte existente.
Creativitatea este un concept multidimensional şi se poate manifesta în multiple domenii. Identificarea şi cuantificarea naturii creativităţii constituie obiective dificile. Conceptul de creativitate poate fi definit din perspectiva unor discipline diferite: psihologie, psihologie socială, ştiinţe cognitive, arte, inteligenţă artificială, filozofie, economie, management etc. şi deci la multe niveluri distincte: cognitiv, intelectual, social, economic, artistic, literar etc. Dificultatea definirii creativităţii rezidă în asocierile particulare ale acestui concept cu artele, în natura complexă a creativităţii şi în varietatea teoriilor care au fost dezvoltate pentru a o explica. Mulţi oameni asociază creativitatea în special cu artele: muzica, teatrul, dansul, literatura etc. care sunt deseori denumite "arte creative". Aşa cum s-a precizat mai sus, creativitatea nu este proprie numai pentru arte, ci este la fel de fundamentală pentru progresele din ştiinţe, din matematică, tehnologie, politică, afaceri şi în toate domeniile vieţii cotidiene.
Modele ale procesului de creaţie
Mulţi psihologi consideră creativitatea ca un proces format din faze (etape), parcurse pentru rezolvarea problemelor sau inventarea noilor produse.
Unii experţi resping totuşi concepţia că creativitatea poate fi descrisă ca o succesiune de faze ale unui model. De exemplu, Vinacke (1953) consideră că gândirea creativă în arte nu urmează un model segmentat în faze. Totuşi, astfel de opinii contrare sunt minoritare. În realitate, modelele proceselor creative sunt utile în ghidarea creativităţii şi inovaţiei, însă nu trebuie utilizate prea rigid, într-o succesiune fixă a fazelor, pot exista devieri de la un model, într-o situaţie dată.
Unul dintre modelele timpurii ale procesului de creaţie a fost propus de Graham Wallas (1858-1932),profesor de Ştiinţe Politice la London School of Economics, în cartea sa The Art of Thought (Arta gândirii) (1926)[23]. Modelul propus iniţial de Wallas conţinea 5 faze:
٭Pregătire: este o fază de preparare, când are loc definirea, observarea şi studiul problemei, se adună informaţii şi materiale de bază asupra problemei, pentru a construi o cunoaştere solidă a subiectului (domeniului). Persoana creativă trebuie să cunoască bine domeniul său de specializare, înainte de a se aştepta ca ideile să apară în acel domeniu.
٭Incubaţie: este o perioadă în care problema este lăsată deoparte, pentru o vreme care poate dura minute, săptămâni sau chiar ani.In perioada de incubaţie problema este internalizată în inconştient, după angajarea activă de la început, gânditorul creativ se ocupă de altceva, complet diferit, iar momentele "aha" (care exprimă triumful revelaţiei) vor apărea ca rezultat al gândirii inconştiente.
٭Intimare (avertizare): o fază asociată cu un sentiment care precede deseori intuiţia creativă.
٭Iluminare: noua idee sau viziune creativă apare brusc (ca un "flash") din procesarea inconştientă a informaţiei.In ştiinţă se vorbeşte de "intuiţie",în arte este considerată "inspiraţie". Ideile iluminante pot fi declanşate uneori de diferite experienţe, utilizând metafore, observând natura, ascultând muzică etc. Este o fază misterioasă, dificil de descris.
٭Verificare: în această fază finală, cunoscută şi ca validare, se întreprind activităţi pentru a verifica dacă ideea "fericită" apărută prin iluminare rezolvă într-adevăr problema, dacă este necesară o eventuală eliminare a unor erori sau lacune.
Modelul Wallas a fost prezentat ulterior în patru faze, cu "intimarea" considerată ca o sub-fază. Împărţirea pe faze a procesului de creaţie a fost în general acceptată de cercetătorii ulteriori, cu unele modificări ale denumirilor sau numărului fazelor. Totuşi,este de menţionat că modelul Wallas nu este absolut original,ci îşi are originea în conferinţa susţinută de matematicianul Henri Poincaré în 1908 la Institutul General de Psihologie din Paris, despre "Creaţia matematică".[8].H.Poincaré descrie procesul de creaţie (în matematică) prin succesiunea a două faze: a) combinarea elementelor de cunoştinţe (în gândirea inconştientă); b) alegerea ulterioară a combinaţiilor bune.
Rolul gândirii inconştiente a fost relevat de Henri Poincaré care afirma că iluminarea este un "semn manifest al unei activităţi inconştiente anterioare, îndelungate" care apare după o perioadă de odihnă. In opinia sa, cea mai mare parte a creativităţii apare în subconştient, unde mintea "alege" acele combinatii care sunt fructuoase, după care urmează o perioadă de activitate conştientă.
joi, 20 mai 2010
gandirea
Gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt de prelucrare şi integrare a informaţiei despre lumea externă şi despre propriul nostru EU. Prin ea se realizează saltul calitativ al activităţii de cunoaştere de la particular la general, de la accidental la necesar, de la simpla constatare a existenţei obiectului la interpretarea şi explicarea lui legic-cauzală, se face trecerea de la procesele psihice cognitiv senzoriale la cele cognitiv superioare.
Prin urmare, gândirea este procesul psihic de reflectare mijlocită şi generalizat-abstractă - sub forma noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor - a însuşirilor comune, esenţiale şi necesare ale obiectelor şi a relaţiilor legice, cauzale între ele.
Caracterul mijlocit al gândirii constă în aceea că ea operează nu direct asupra realităţii, ci asupra informaţiei furnizate de percepţii şi reprezentări. Desfăşurarea ei presupune întotdeauna fie existenţa unei informaţii care se extrage în prezent în cadrul contactului senzorial cu obiectul, fie a unei informaţii evocate din tezaurul memoriei. În acest fel, chiar produsele unei activităţi a gândirii devin, la rândul lor, obiect al unui proces ulterior de gândire.
Dar, cum rezultă şi din definiţia de mai sus, deşi elaborarea gândirii este precedată de formarea experienţei şi schemelor perceptive, şi a sistemului de reprezentări, ea nu este o continuare în linie dreaptă a acestora, ci apare ca un moment de discontinuitate, de salt, de restructurare calitativă a mecanismelor şi principiilor comunicării informaţionale a omului cu lumea externă.
Caracterul general-abstract al gândirii rezidă în aceea că ea se desfăşoară permanent în direcţia evidenţierii însuşirilor generale şi esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor, şi a subordonării diversităţii cazurilor particulare unor modele ideale generale – noţiuni, principii, legi.
Gândirea se organizează ca un sistem multifazic, întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: trecut, prezent şi viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diversele momente şi stări ale obiectului: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui, integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina starea lui în viitor. Ea realizează o reflectare de tip predictiv, anticipativ, pe lângă funcţia interpretativ-explicativă, dobândind şi o funcţie creatoare: elaborarea de modele, proiecte şi planuri ideale pe baza cărora, în cursul activităţii practice, se realizează noi obiecte, noi configuraţii ale mediului înconjurător.
Fiind procesul de cunoaştere de rangul cel mai înalt, care asigură pătrunderea în esenţa lucrurilor, înţelegerea relaţiilor logice dintre acestea, explicarea şi interpretarea lor, şi care face posibilă rezolvarea problemelor complexe, de ordin teoretic şi practic, gândirea ocupă un loc central în sistemul psihic uman.
Atributul centralităţii este conferit gândirii nu numai de faptul că se bazează pe celelalte funcţii şi disponibilităţi ale subiectului (trecând succesiv de la fenomen la esenţă, de la particular la general, de la concret-intuitiv la abstract-formal), ci şi de faptul că ea acţionează ca un adevărat mecanism de comandă-control asupra celorlalte procese psihice, organizându-le, modificându-le în concordanţă cu criterii şi exigenţe logice obiective: într-un cuvânt, le conferă dimensiunea raţionalităţii. De asemenea, centralitatea gândirii în cadrul sistemului psihic uman se demonstrează şi prin aceea că trăsăturile şi funcţiile conştiinţei îşi găsesc expresia cea mai înaltă în structura şi dinamica ei.
Prin urmare, gândirea este procesul psihic de reflectare mijlocită şi generalizat-abstractă - sub forma noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor - a însuşirilor comune, esenţiale şi necesare ale obiectelor şi a relaţiilor legice, cauzale între ele.
Caracterul mijlocit al gândirii constă în aceea că ea operează nu direct asupra realităţii, ci asupra informaţiei furnizate de percepţii şi reprezentări. Desfăşurarea ei presupune întotdeauna fie existenţa unei informaţii care se extrage în prezent în cadrul contactului senzorial cu obiectul, fie a unei informaţii evocate din tezaurul memoriei. În acest fel, chiar produsele unei activităţi a gândirii devin, la rândul lor, obiect al unui proces ulterior de gândire.
Dar, cum rezultă şi din definiţia de mai sus, deşi elaborarea gândirii este precedată de formarea experienţei şi schemelor perceptive, şi a sistemului de reprezentări, ea nu este o continuare în linie dreaptă a acestora, ci apare ca un moment de discontinuitate, de salt, de restructurare calitativă a mecanismelor şi principiilor comunicării informaţionale a omului cu lumea externă.
Caracterul general-abstract al gândirii rezidă în aceea că ea se desfăşoară permanent în direcţia evidenţierii însuşirilor generale şi esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor, şi a subordonării diversităţii cazurilor particulare unor modele ideale generale – noţiuni, principii, legi.
Gândirea se organizează ca un sistem multifazic, întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: trecut, prezent şi viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diversele momente şi stări ale obiectului: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui, integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina starea lui în viitor. Ea realizează o reflectare de tip predictiv, anticipativ, pe lângă funcţia interpretativ-explicativă, dobândind şi o funcţie creatoare: elaborarea de modele, proiecte şi planuri ideale pe baza cărora, în cursul activităţii practice, se realizează noi obiecte, noi configuraţii ale mediului înconjurător.
Fiind procesul de cunoaştere de rangul cel mai înalt, care asigură pătrunderea în esenţa lucrurilor, înţelegerea relaţiilor logice dintre acestea, explicarea şi interpretarea lor, şi care face posibilă rezolvarea problemelor complexe, de ordin teoretic şi practic, gândirea ocupă un loc central în sistemul psihic uman.
Atributul centralităţii este conferit gândirii nu numai de faptul că se bazează pe celelalte funcţii şi disponibilităţi ale subiectului (trecând succesiv de la fenomen la esenţă, de la particular la general, de la concret-intuitiv la abstract-formal), ci şi de faptul că ea acţionează ca un adevărat mecanism de comandă-control asupra celorlalte procese psihice, organizându-le, modificându-le în concordanţă cu criterii şi exigenţe logice obiective: într-un cuvânt, le conferă dimensiunea raţionalităţii. De asemenea, centralitatea gândirii în cadrul sistemului psihic uman se demonstrează şi prin aceea că trăsăturile şi funcţiile conştiinţei îşi găsesc expresia cea mai înaltă în structura şi dinamica ei.
Inteligenta Emotionala este formata din 4 elemente:
* Intelegerea mai buna a propriilor emotii
* Gestionarea eficienta a propriilor emotii si crestere semnificativa a calitatii vietii
* Intelegerea mai buna a celor din jur si o convietuire cu un grad de confort ridicat
* Crearea de relatii mai bune la toate nivelele cu cei din jur si cresterea productivitatii si a imaginii personale
Conform cercetarilor statistice, competenta emotionala este de doua ori mai importanta decat abilitatile tehnice sau intelectuale. Dezvoltarea inteligentei emotionale reprezinta intelegerea si gestionarea emotiilor pentru a crea relatii armonioase cu cei din jur
Originile conceptului de „Inteligenta Emotionala”
Termenul „inteligenta emotionala” a fost folosit pentru prima data intr-un articol din anul 1990 de catre psihologii, Peter Salovey si John Mayer Cu toate ca acest termen este relativ nou, componentele conceptului, inteligenta emotionala pot fi datate pana la arhicunoscuta afirmatie a lui lui Socrate (470 – 399 iHr)„Cunoaste-te pe tine insuti”. In Biblie, atat in Vechiul cat si in Noul Testament „Nu fa altuia ce tie nu-ti place” si „Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti” pot fi vazute ca elemente de Inteligenta Emotionala
Legatura dintre Inteligenta Emotionala si IQ?
Multi ani au existat dispute intre cei care sustin diverse teorii si factori ca fiind in legatura cu coeficientul IQ. Principalele dileme le-au reprezentat tntrebarile: „Este cineva innascut cu un anumit IQ si nimic nu poate modifica asta sau este IQ-ul o abilitate care poate fi invata si antrenata?” si „De ce anumite persoane inteligente au performante scazute si de ce anumite persoane slab pregatite au performante marite?”. Nu sunt deocamdata raspunsuri clare, dar in general este acceptat faptul ca exista un numar mare de factori de interferenta precum stresul si aptitudinile si imaginea de sine care pot influenta performantele si care au o influenta si mai mare asupra succesului comparativ cu abilitatile innascute. In prezent, problema este legata nu de cat de mult ai sau de unde provine ceea ce ai, ci ce poti face cu ce ai. Intr-un mod asemanator se pune problema si in cazul Inteligentei Emotionale. Decat sa se masaore anumiti coeficienti, este mai util sa se identifice factorii care impiedica folosirea optima a aptitudinilor care exista si de a invata cum sa se foloseasca acesti factori eficient. Inteligenta Emotionala nu are limite; oricine e pregatit si doreste poate sa-si imbunatateasca nivelul de Inteligenta Emotionala.
A deveni mai Inteligent Emotional implica urmatoarele presupozitii:
Fiecare experienta implica o reactie emotionala, iar pentru a trata mai eficient emotiile, o persoana trebuie:
* Sa remarce emotiile
* Sa simta emotiile
* Sa sesizeze ce anumite transmite emotia
* Sa dezvolte si sa urmareasca un nou fir al actiunii
Practicand cele de mai sus cu regularitate si sarguinta se poate imbunati nivelul de Inteligenta Emotionala. Pana recent activitatile si procesele mentale au fost apreciate mai sus de cele emotionale. In realitate ambele au o importanta egala. Inteligenta Emotionala stabileste importanta emotiilorin viata de zi cu zi.
* Intelegerea mai buna a propriilor emotii
* Gestionarea eficienta a propriilor emotii si crestere semnificativa a calitatii vietii
* Intelegerea mai buna a celor din jur si o convietuire cu un grad de confort ridicat
* Crearea de relatii mai bune la toate nivelele cu cei din jur si cresterea productivitatii si a imaginii personale
Conform cercetarilor statistice, competenta emotionala este de doua ori mai importanta decat abilitatile tehnice sau intelectuale. Dezvoltarea inteligentei emotionale reprezinta intelegerea si gestionarea emotiilor pentru a crea relatii armonioase cu cei din jur
Originile conceptului de „Inteligenta Emotionala”
Termenul „inteligenta emotionala” a fost folosit pentru prima data intr-un articol din anul 1990 de catre psihologii, Peter Salovey si John Mayer Cu toate ca acest termen este relativ nou, componentele conceptului, inteligenta emotionala pot fi datate pana la arhicunoscuta afirmatie a lui lui Socrate (470 – 399 iHr)„Cunoaste-te pe tine insuti”. In Biblie, atat in Vechiul cat si in Noul Testament „Nu fa altuia ce tie nu-ti place” si „Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti” pot fi vazute ca elemente de Inteligenta Emotionala
Legatura dintre Inteligenta Emotionala si IQ?
Multi ani au existat dispute intre cei care sustin diverse teorii si factori ca fiind in legatura cu coeficientul IQ. Principalele dileme le-au reprezentat tntrebarile: „Este cineva innascut cu un anumit IQ si nimic nu poate modifica asta sau este IQ-ul o abilitate care poate fi invata si antrenata?” si „De ce anumite persoane inteligente au performante scazute si de ce anumite persoane slab pregatite au performante marite?”. Nu sunt deocamdata raspunsuri clare, dar in general este acceptat faptul ca exista un numar mare de factori de interferenta precum stresul si aptitudinile si imaginea de sine care pot influenta performantele si care au o influenta si mai mare asupra succesului comparativ cu abilitatile innascute. In prezent, problema este legata nu de cat de mult ai sau de unde provine ceea ce ai, ci ce poti face cu ce ai. Intr-un mod asemanator se pune problema si in cazul Inteligentei Emotionale. Decat sa se masaore anumiti coeficienti, este mai util sa se identifice factorii care impiedica folosirea optima a aptitudinilor care exista si de a invata cum sa se foloseasca acesti factori eficient. Inteligenta Emotionala nu are limite; oricine e pregatit si doreste poate sa-si imbunatateasca nivelul de Inteligenta Emotionala.
A deveni mai Inteligent Emotional implica urmatoarele presupozitii:
Fiecare experienta implica o reactie emotionala, iar pentru a trata mai eficient emotiile, o persoana trebuie:
* Sa remarce emotiile
* Sa simta emotiile
* Sa sesizeze ce anumite transmite emotia
* Sa dezvolte si sa urmareasca un nou fir al actiunii
Practicand cele de mai sus cu regularitate si sarguinta se poate imbunati nivelul de Inteligenta Emotionala. Pana recent activitatile si procesele mentale au fost apreciate mai sus de cele emotionale. In realitate ambele au o importanta egala. Inteligenta Emotionala stabileste importanta emotiilorin viata de zi cu zi.
somnul si visele
SOMNUL SI VISELE
LA FEL DE NECESAR CA SI AERUL
Somnul este o necesitate primordiala, chiar daca ne rapeste o
treime din viata. El se dovedeste tot atat de neinlocuit ca aerul, ca apa si ca hrana. Lipsa de somn ucide chiar mai repede decat lipsa hranei. Daca un caine moare dupa 14 zile de stare treaza continua, experientele au demonstrat ca dupa 100 pana la 200 de ore de lipsa de somn, omul prezinta dereglari importante la nivelul intregului organism. In ceea ce priveste durata somnului, ea difera de la o varsta la alta. Daca la noul nascut este de douazeci de ore, la adult se ajunge la sapte-opt ore.
UN FENOMEN FIZIOLOGIC NATURAL
Datorita caror factori dormim? In legatura cu aceasta au fost vehiculate mai multe teorii. Astfel, prin 1929, psihofiziologul Hess atribuia alternatia veghe-somn antagonismului dintre doi centri, aflati, unul in hipotalamusul posterior. Acest punct de vedere este insa combatut de catre Pavlov, care sustine ca somnul este o inhibitie a centrilor nervosi superiori. Mai tarziu, Moruzzi si Magoun evidentiaza rolul esential al formatiei reticulate la mentinerea starii de veghe. In consecinta, somnul apare, dupa Moruzzi, ca un efect al deconexiunii functionale a formatiei reticulare, iar experientele cele mai recente, asa dupa cum vom vedea din explicarea ilustratiilor, pun in evidenta zone hipnogene in bulb, talamus, hipotalamus. Stimularea acestor zone inhiba formatia reticulara si produce somnul.
SOMN LENT SI SOMN RAPID
La inceputul deceniului al optulea al acestui secol se cunostea
doar un singur tip de somn, diferitele sale faze fiind definite dupa gradul lor de profunzime. In acest sens, Loomis si colaboratorii sai au izolat cinci perioade (faze), mergand de la atipire pana la somnul cel mai profund. Aceasta clasificare s-a dovedit insa incompleta, ea acoperind doar o parte a somnului, patrea de somn lent. Este lucrul dovedit de catre A. Aserinsky si N. Kleitman in 1953, prin izolarea unui tip particular de somn caracterizat de "miscari oculare". Asa se face ca astazi, datorita celor mai moderne cercetari, somnul a fost impartit in doua categorii: somn lent si somn rapid.
Avem, deci, de-a face cu o dualitate a starilor de somn. Somnul lent, adica somnul clasic impartit de Loomis in cinci faze si caracterizat de unde lente, este intrerupt periodic de somnul rapid (paradoxal), care are la baza o activitate corticala rapida ce se dovedeste a fi, in cea mai mare masura, expresia activitatii onirice. Subiectii treziti in cursul somnului rapid relateaza cu totii ca visau. Somnul lent constituie 60-70 la suta din somnul comportamental, in timp ce somnul rapid are in general 30-40 la suta. In timp ce la primul tip de somn corespondentele EEG sunt reprezentate de fusuri de mare amplitudine; somnul rapid se caracterizeaza printr-o activitate electrica desincronizata, rapida. Astazi, datorita cercetatorilor facute se pot delimita exact cele doua perioade de somn.
ACESTE FENOMENE CIUDATE CARE SUNT VISELE
Visul ne insoteste toata viata. In plin somn, inconstientul se intrerupe si constiinta noastra ia act asa, pe neasteptate, in mod pasiv si imprevizibil, de o suma de viziuni, de trairi foarte asemanatoare, dar si foarte deosebite de ceea ce ni se intampla in stare consitenta. In desfasurarea acestei trairi a frapat intotdeauna marea ei diversitate. Uneori, putem visa mult, alteori putin si chiar deloc. Mai mult, visul poate fi "lung" sau "scurt", putem visa in fiecare noapte, sau numai din cand in cand, putem avea un singur vis, doua vise sau mai multe. Acesta ete aspectul cantitativ al visului. Cat priveste latura lui calitativa, avem in vedere ca visul poate fi "vag" sau "viu", coerent sau incoerent, omogen sau neomogen, logic sau absurd, placut sau neplacut. Cand e neplacut zicem ca avem cosmaruri. Bipolaritatea visului are insa numai un caracter abstract si didactic, deoarece de cele mai multe ori visul cuprinde simultan si succesiv caracteristici contrarii, adica el poate avea si coerenta si incoerenta si logica si absurditate si claritate si neclaritate.
De fapt, cauzele viselor sunt extrem de variate, intre ele numarandu-se preocuparile, grijile, sentimentele, care pot sa se reactiveze in somn si sa se propage in vis. In preajma unui eveniment asteptat, de exemplu vei visa cu siguranta ceva in legatura cu el. Iata de ce psihanaliza sustine nu fara temei, ca dorintele noastre ascunse si trebuintele reprimate de constiinta rabufnesc in vis. Pavlov socoteste ca visul ca o expresie a manifestarilor unor anumite puncte de veghe "speciale, existente pe aria corticala", cufundta intr-o stare de inhibitie specifica starii de somn.
LA FEL DE NECESAR CA SI AERUL
Somnul este o necesitate primordiala, chiar daca ne rapeste o
treime din viata. El se dovedeste tot atat de neinlocuit ca aerul, ca apa si ca hrana. Lipsa de somn ucide chiar mai repede decat lipsa hranei. Daca un caine moare dupa 14 zile de stare treaza continua, experientele au demonstrat ca dupa 100 pana la 200 de ore de lipsa de somn, omul prezinta dereglari importante la nivelul intregului organism. In ceea ce priveste durata somnului, ea difera de la o varsta la alta. Daca la noul nascut este de douazeci de ore, la adult se ajunge la sapte-opt ore.
UN FENOMEN FIZIOLOGIC NATURAL
Datorita caror factori dormim? In legatura cu aceasta au fost vehiculate mai multe teorii. Astfel, prin 1929, psihofiziologul Hess atribuia alternatia veghe-somn antagonismului dintre doi centri, aflati, unul in hipotalamusul posterior. Acest punct de vedere este insa combatut de catre Pavlov, care sustine ca somnul este o inhibitie a centrilor nervosi superiori. Mai tarziu, Moruzzi si Magoun evidentiaza rolul esential al formatiei reticulate la mentinerea starii de veghe. In consecinta, somnul apare, dupa Moruzzi, ca un efect al deconexiunii functionale a formatiei reticulare, iar experientele cele mai recente, asa dupa cum vom vedea din explicarea ilustratiilor, pun in evidenta zone hipnogene in bulb, talamus, hipotalamus. Stimularea acestor zone inhiba formatia reticulara si produce somnul.
SOMN LENT SI SOMN RAPID
La inceputul deceniului al optulea al acestui secol se cunostea
doar un singur tip de somn, diferitele sale faze fiind definite dupa gradul lor de profunzime. In acest sens, Loomis si colaboratorii sai au izolat cinci perioade (faze), mergand de la atipire pana la somnul cel mai profund. Aceasta clasificare s-a dovedit insa incompleta, ea acoperind doar o parte a somnului, patrea de somn lent. Este lucrul dovedit de catre A. Aserinsky si N. Kleitman in 1953, prin izolarea unui tip particular de somn caracterizat de "miscari oculare". Asa se face ca astazi, datorita celor mai moderne cercetari, somnul a fost impartit in doua categorii: somn lent si somn rapid.
Avem, deci, de-a face cu o dualitate a starilor de somn. Somnul lent, adica somnul clasic impartit de Loomis in cinci faze si caracterizat de unde lente, este intrerupt periodic de somnul rapid (paradoxal), care are la baza o activitate corticala rapida ce se dovedeste a fi, in cea mai mare masura, expresia activitatii onirice. Subiectii treziti in cursul somnului rapid relateaza cu totii ca visau. Somnul lent constituie 60-70 la suta din somnul comportamental, in timp ce somnul rapid are in general 30-40 la suta. In timp ce la primul tip de somn corespondentele EEG sunt reprezentate de fusuri de mare amplitudine; somnul rapid se caracterizeaza printr-o activitate electrica desincronizata, rapida. Astazi, datorita cercetatorilor facute se pot delimita exact cele doua perioade de somn.
ACESTE FENOMENE CIUDATE CARE SUNT VISELE
Visul ne insoteste toata viata. In plin somn, inconstientul se intrerupe si constiinta noastra ia act asa, pe neasteptate, in mod pasiv si imprevizibil, de o suma de viziuni, de trairi foarte asemanatoare, dar si foarte deosebite de ceea ce ni se intampla in stare consitenta. In desfasurarea acestei trairi a frapat intotdeauna marea ei diversitate. Uneori, putem visa mult, alteori putin si chiar deloc. Mai mult, visul poate fi "lung" sau "scurt", putem visa in fiecare noapte, sau numai din cand in cand, putem avea un singur vis, doua vise sau mai multe. Acesta ete aspectul cantitativ al visului. Cat priveste latura lui calitativa, avem in vedere ca visul poate fi "vag" sau "viu", coerent sau incoerent, omogen sau neomogen, logic sau absurd, placut sau neplacut. Cand e neplacut zicem ca avem cosmaruri. Bipolaritatea visului are insa numai un caracter abstract si didactic, deoarece de cele mai multe ori visul cuprinde simultan si succesiv caracteristici contrarii, adica el poate avea si coerenta si incoerenta si logica si absurditate si claritate si neclaritate.
De fapt, cauzele viselor sunt extrem de variate, intre ele numarandu-se preocuparile, grijile, sentimentele, care pot sa se reactiveze in somn si sa se propage in vis. In preajma unui eveniment asteptat, de exemplu vei visa cu siguranta ceva in legatura cu el. Iata de ce psihanaliza sustine nu fara temei, ca dorintele noastre ascunse si trebuintele reprimate de constiinta rabufnesc in vis. Pavlov socoteste ca visul ca o expresie a manifestarilor unor anumite puncte de veghe "speciale, existente pe aria corticala", cufundta intr-o stare de inhibitie specifica starii de somn.
examenul de sange
Recoltarea sangelui la adult se face din pulpa degetului (preferabil mediu) sau din lobul urechii. La nou nascuti si copil, din pielea fetei plantare a calcaiului. Se freaca bine regiunea respectiva cu un tampon de vata imbibat in alcool-eter. Se lasa sa se evapore alcool-eterul. Se inteapa rapid, scurt, destul de profund, pana in hipoderm, cu un ac pentru injectii subcutanate. Prima picatura de sange apare spontan, nu prin apasare. Se sterge cu hartie de filtru. Se utilizeaza picaturile urmatoare.
Lamele pentru intins se pun pe o faie de hartie alba pe masa. Intre policele si indexul drept tinem o extremitate a lamei slefuite si ciobite, culegand pe mijlocul celeilalte extremitati ale lamei o picatura de sange, cu diametrul cam de 3 mm. Se aplica extremitatea lamei cu picatura de sange pe extremitatea dreapta a lamei de frotiu sub un unghi de 45-55 grade. Se dau 2-3 miscari de lateralitate ca sangele sa se intinda pe linia de contact a celor 2 lame. Se impinge lama ciobita catre stanga cu o miscare uniforma. Frotiul terminat se agita imediat ca sa se usuce. Toata aceasta manopera trebuie facuta rapid. Sangele se coaguleaza.
Un frotiu corect are limitele marginale la o mica distanta de la marginea lamei, este usor translucid si de culoare roz-galbuie, usor caramizie. Daca picatura va fi mare, frotiul va fi gros, daca picatura e prea mica, frotiul va fi insuficient
Lamele pentru intins se pun pe o faie de hartie alba pe masa. Intre policele si indexul drept tinem o extremitate a lamei slefuite si ciobite, culegand pe mijlocul celeilalte extremitati ale lamei o picatura de sange, cu diametrul cam de 3 mm. Se aplica extremitatea lamei cu picatura de sange pe extremitatea dreapta a lamei de frotiu sub un unghi de 45-55 grade. Se dau 2-3 miscari de lateralitate ca sangele sa se intinda pe linia de contact a celor 2 lame. Se impinge lama ciobita catre stanga cu o miscare uniforma. Frotiul terminat se agita imediat ca sa se usuce. Toata aceasta manopera trebuie facuta rapid. Sangele se coaguleaza.
Un frotiu corect are limitele marginale la o mica distanta de la marginea lamei, este usor translucid si de culoare roz-galbuie, usor caramizie. Daca picatura va fi mare, frotiul va fi gros, daca picatura e prea mica, frotiul va fi insuficient
examenul de urina
Examenul urinei este un gest medical elementar, care permite, adesea, stabilirea diagnosticului. Valoarea acestui examen este adeseori compromisa din cauza unor erori tehnice privind prelevarea si conservarea urinei. Iata de ce asistenta medicala trebuie sa cunoasca bine tehnica. Recoltarea trebuie sa inceapa la orele 8 dimineata; prima mictiune se arunca, celelalte se colecteaza intr-un vas curat, acoperit si pastrat la rece. Ultima urina trebuie emisa in ziua urmatoare, tot la 8 dimineata, fiind colectata intr-un vas separat. Pentru examenul sumar de urina se recolteaza prima urina de dimineata si se aduce la laborator intr-un vas curat. La femei este necesara o prealabila toaleta vulvo-vaginala si prima urina se arunca. in mod curent nu se fac examene de urina in timpul fluxului menstrual. Pentru a impiedica procesele de fermentatie, se pun in vasul de colectare cateva picaturi de timol. Urina este o solutie apoasa de substante organice (uree, acid uric, creatinina etc.) si substante anorganice (cloruri, sodiu, potasiu, calciu etc). Volumul urinei in 24 de ore atinge in medie 1 500 ml, putand varia in raport cu lichidele ingerate si cu pierderile de apa pe alte cai (diaree, varsaturi, transpiratii). in stare normala, urina este limpede, transparenta, colorata in galben deschis pana la galben-roscat. Poate deveni tulbure cand contine puroi, sange, mucus, albumina sau in cazul eliminarii sporite de saruri (acid uric, urati, fosfati). Culoarea devine de un rosu-intens in hematurii sau hemoglobinurii si de un brun-inchis in ictere. in insuficienta renala cronica, urinele sunt clare si decolorate, chiar daca exista oligurie. Mirosul urinelor normale este fad sau usor aromatic. in diabet au un miros de mere acre; in infectii cu germeni microbieni anaerobi, putrid; n pielonefrita colibaciliara si staza urinara, amoniacal. Normal, reactia este acida, pH-ul variind intre 5,8 si 7,8, iar densitatea spontana a urinii variaza intre 1015 -1022, limitele maxime situandu-se intre 1001 -1035.
Cu cat volumul urinei este mai mic (oligurie), cu atat densitatea este mai mare si invers, cu cat volumul este mai mare (poliurie), cu atat densitatea este mai mica. in bolile renale care altereaza functiile renale, densitatea scade. in glomerulonefrita cronica, in pielonefrita cronica si in fazele finale ale unor boli renale insotite de scleroza renala, densitatea urinei se fixeaza in mai multe esantioane in jurul a 1010 (densitate asemanatoare plasmei) sau este inferioara acestei cifre.
Fixarea densitatii la 1010 se numeste izostenurie. O stare premergatoare este hipostenuria - scaderea densitatii fata de normal -, caracterizata prin pierderea functiei de concentrare. in stare normala, urinele nu contin albumina, puroi, glucoza, pigmenti biliari. Proteinuria (albuminuria) inseamna prezenta proteinelor in urina si se intalneste in glomerulonefrite, sindroame nefrotice, infectii pielorenale, tuberculoza renala. De obicei, proteinuria este de 1 - 5 g/l, dar uneori (diferite nefroze) poate ajunge la sau depasi 40 g/l. Se pune in evidenta fierband urina, acidifiata in prealabil cu acid acetic, sau prin reactii speciale (cu acid azotic sau acid sulfosalicilic). in caz de proteinurie apare fie un precipitat, fie un disc alburiu. Mai recent se foloseste proba rapida cu o hartie-test impregnata cu un indicator, care in contact cu proteinele din urina, isi schimba culoarea. Pentru dozarea proteinelor din urina se intrebuinteaza in mod curent albuminometrul Esbach. Glicozuria - adica prezenta glucozei in urina
- este semn clasic al diabetului zaharat, si apare cand glucoza din sange atinge 1,40
- 1,80 g % (hiperglicemie), depasind capacitatea de reabsorbtie a glucozei in tubii uriniferi. Se pune in evidenta cu ajutorul licorii Fehling sau folosind o hartie-test, impregnata cu un indicator.
in afara proteinelor si a glucozei, in urina pot aparea si alte elemente patologice: acetona (diabet zaharat cu acidoza), lipide (nefroza lipoidica), pigmenti si saruri biliare (icter mecanic), hemoglobina (malarie grava, transfuzii incompatibile, intoxicatii cu ciuperci).
Examenul urinei trebuie completat cu studiul sedimentului urinar la microscop. in acest scop, dupa centrifugarea urinei intr-o eprubeta speciala, se examineaza la microscop, intre lama si lamela, o picatura din depozitul format. in stare normala, sedimentul contine pe un camp microscopic 1-2 hematii, 1-2 leucocite si rare celule epiteliale. in stare patologica pot aparea numeroase hematii, leucocite, cilindri, cristale.
Hematuria poate fi macroscopica, daca se recunoaste cu ochiul liber, sau microscopica.
Numaratoarea hematiilor, leucocitelor si a celulelor epiteliale se face dupa metoda Addis, care raporteaza numarul elementelor la timp, sau dupa metoda Stanssfeld, care raporteaza elementele la volum (un milimetru cub). Leucocitele au valoare in sediment cand sunt in numar mare, caci indica o inflamatie la nivelul aparatului urinar (nefropatii, pielonefrite etc). Ele sunt foarte numeroase in caz de piurie (pielonefrite, pielite, cistite, tuberculoza renala). in pielonefrita cronica apar leucocite alterate (marite de volum, cu granulatii specifice), numite celule Sternheimer. Celulele epiteliale au semnificatie patologica tot cand sunt numeroase. Celulele epiteliale cu incluzii birefringente (esteri de colesterol) sunt patognomonice pentru sindromul nefrotic Cilindrii urinari sunt elemente de forma cilindrica, formate in interiorul tubilor renali. Se disting cilindri hialini, alcatuiti din albumina coagulata, cilindri granulosi, formati din elemente celulare degenerate si albumina coagulata, cilindri epiteliali, rezultati din descuamarea celulelor tubilor uriniferi, cilindri hematiei (hematii), leucocitari (leucocite) etc. Semnificatia cea mai grava o are prezenta cilindrilor epiteliali si a celor granulosi. Cilindrii hialini, hematiei si leuco-citari au aceeasi semnificatie ca proteinuria, hematuria si leucocituria. Cristalele reprezinta eliminarea diferitelor saruri prin urina (cristale de acid uric, urati, fosfati, oxalati).
Pentru examene bacteriologice, urina se recolteaza prin urocultura. in acest scop se face toaleta glandului cu apa si sapun, apoi se dezinfecteaza cu un tampon cu alcool si se sterge marginea meatului. (La femei, se recolteaza dupa o prealabila toaleta a vulvei). Se recolteaza intr-o eprubeta sterila, dupa eliminarea primului jet de urina.
La a doua mictiune, urina se recolteaza din zbor, din mijlocul jetului urinar, direct in vasul steril cu gura larga. Recoltarea prin punctie suprapubiana este ideala, dar ramane o metoda de exceptie. Recoltarea prin sondaj vezical este periculoasa, fiind una dintre cele mai frecvente cauze de infectie urinara.
Pentru cercetarea bacilului Koch se strange urina din 24 de ore intr-un vas curat si se procedeaza fie la examenul frotiului obtinut din sediment si colorat cu reactivul Ziehl-Neelsen, fie la cultura pe medii speciale. Adeseori, pentru precizarea diagnosticului este necesara inocularea la cobai.
Cu cat volumul urinei este mai mic (oligurie), cu atat densitatea este mai mare si invers, cu cat volumul este mai mare (poliurie), cu atat densitatea este mai mica. in bolile renale care altereaza functiile renale, densitatea scade. in glomerulonefrita cronica, in pielonefrita cronica si in fazele finale ale unor boli renale insotite de scleroza renala, densitatea urinei se fixeaza in mai multe esantioane in jurul a 1010 (densitate asemanatoare plasmei) sau este inferioara acestei cifre.
Fixarea densitatii la 1010 se numeste izostenurie. O stare premergatoare este hipostenuria - scaderea densitatii fata de normal -, caracterizata prin pierderea functiei de concentrare. in stare normala, urinele nu contin albumina, puroi, glucoza, pigmenti biliari. Proteinuria (albuminuria) inseamna prezenta proteinelor in urina si se intalneste in glomerulonefrite, sindroame nefrotice, infectii pielorenale, tuberculoza renala. De obicei, proteinuria este de 1 - 5 g/l, dar uneori (diferite nefroze) poate ajunge la sau depasi 40 g/l. Se pune in evidenta fierband urina, acidifiata in prealabil cu acid acetic, sau prin reactii speciale (cu acid azotic sau acid sulfosalicilic). in caz de proteinurie apare fie un precipitat, fie un disc alburiu. Mai recent se foloseste proba rapida cu o hartie-test impregnata cu un indicator, care in contact cu proteinele din urina, isi schimba culoarea. Pentru dozarea proteinelor din urina se intrebuinteaza in mod curent albuminometrul Esbach. Glicozuria - adica prezenta glucozei in urina
- este semn clasic al diabetului zaharat, si apare cand glucoza din sange atinge 1,40
- 1,80 g % (hiperglicemie), depasind capacitatea de reabsorbtie a glucozei in tubii uriniferi. Se pune in evidenta cu ajutorul licorii Fehling sau folosind o hartie-test, impregnata cu un indicator.
in afara proteinelor si a glucozei, in urina pot aparea si alte elemente patologice: acetona (diabet zaharat cu acidoza), lipide (nefroza lipoidica), pigmenti si saruri biliare (icter mecanic), hemoglobina (malarie grava, transfuzii incompatibile, intoxicatii cu ciuperci).
Examenul urinei trebuie completat cu studiul sedimentului urinar la microscop. in acest scop, dupa centrifugarea urinei intr-o eprubeta speciala, se examineaza la microscop, intre lama si lamela, o picatura din depozitul format. in stare normala, sedimentul contine pe un camp microscopic 1-2 hematii, 1-2 leucocite si rare celule epiteliale. in stare patologica pot aparea numeroase hematii, leucocite, cilindri, cristale.
Hematuria poate fi macroscopica, daca se recunoaste cu ochiul liber, sau microscopica.
Numaratoarea hematiilor, leucocitelor si a celulelor epiteliale se face dupa metoda Addis, care raporteaza numarul elementelor la timp, sau dupa metoda Stanssfeld, care raporteaza elementele la volum (un milimetru cub). Leucocitele au valoare in sediment cand sunt in numar mare, caci indica o inflamatie la nivelul aparatului urinar (nefropatii, pielonefrite etc). Ele sunt foarte numeroase in caz de piurie (pielonefrite, pielite, cistite, tuberculoza renala). in pielonefrita cronica apar leucocite alterate (marite de volum, cu granulatii specifice), numite celule Sternheimer. Celulele epiteliale au semnificatie patologica tot cand sunt numeroase. Celulele epiteliale cu incluzii birefringente (esteri de colesterol) sunt patognomonice pentru sindromul nefrotic Cilindrii urinari sunt elemente de forma cilindrica, formate in interiorul tubilor renali. Se disting cilindri hialini, alcatuiti din albumina coagulata, cilindri granulosi, formati din elemente celulare degenerate si albumina coagulata, cilindri epiteliali, rezultati din descuamarea celulelor tubilor uriniferi, cilindri hematiei (hematii), leucocitari (leucocite) etc. Semnificatia cea mai grava o are prezenta cilindrilor epiteliali si a celor granulosi. Cilindrii hialini, hematiei si leuco-citari au aceeasi semnificatie ca proteinuria, hematuria si leucocituria. Cristalele reprezinta eliminarea diferitelor saruri prin urina (cristale de acid uric, urati, fosfati, oxalati).
Pentru examene bacteriologice, urina se recolteaza prin urocultura. in acest scop se face toaleta glandului cu apa si sapun, apoi se dezinfecteaza cu un tampon cu alcool si se sterge marginea meatului. (La femei, se recolteaza dupa o prealabila toaleta a vulvei). Se recolteaza intr-o eprubeta sterila, dupa eliminarea primului jet de urina.
La a doua mictiune, urina se recolteaza din zbor, din mijlocul jetului urinar, direct in vasul steril cu gura larga. Recoltarea prin punctie suprapubiana este ideala, dar ramane o metoda de exceptie. Recoltarea prin sondaj vezical este periculoasa, fiind una dintre cele mai frecvente cauze de infectie urinara.
Pentru cercetarea bacilului Koch se strange urina din 24 de ore intr-un vas curat si se procedeaza fie la examenul frotiului obtinut din sediment si colorat cu reactivul Ziehl-Neelsen, fie la cultura pe medii speciale. Adeseori, pentru precizarea diagnosticului este necesara inocularea la cobai.
starea de boala
Cand nu ne simtim bine spunem ca suntem bolnavi, ,,am ceva, nu stiu ce ma doare”. Starea de boala, afectiunea, sau maladia reprezinta um dezechilibru in corp. Este vorba despre un dezechlibru la nivelul organismului ale carui functii nu mai sunt in parametrii optimi desfasurarii unei activitati. Corpul uman este identic cu o masina. Cand o anumita piesa cedeaza fie ca este vorba de motor, suspensie, roti etc. Masina fie nu mai porneste, sau functioneaza cu intreruperi etc. Acelasi lucru este si in corpul uman. Fie te doare capul din cauza unei migrene, o problema dermatologica te indispune, o durere de masea etc.
Leziunile sunt singurele afectiuni care nu sunt cauzate de energia din corp. In rest toate celelalte boli au la originea aparitiei un deficit energetic. Acest deficit provine de la o problema mentala sau sufleteasca. Exista un mare numar de boli care afecteaza organismul. De fapt este o singura boala care, tinand de anumite imprejurari, se multiplica si se manifesta sub forma bolilor pe care noi le vedem. Aceasta ,,boala” nu este altceva decat o alterare a armoniei energetice din corpul uman, care apare ca urmare a scaderii energiei intr-un anumit punct al corpului. Acolo se instaleaza, se dezvolta si in timp incepe sa afecteze partial sau total tot organismul.
Deficitul energetic apare datorita unor probleme fizice la exteriorul corpului, afective, spirituale sau chiar malefice. Un simplu gand negativ, iti poate influenta zona mentala (mintea), care provoaca sentimente malefice ce vor deranja ulterior armonia energetica si bineinteles deterioreaza sanatatea corpului fizic.
Boala si constiinta omului
Eliminarea aparitiei acestui deficit de energie este pus pe seama constiintei omului si a vointei acestuia de a schimba ceva in viata lui, astfel incat armonia energetica sa nu-i fie perturbata. Trebuie sa retinem cateva aspecte importante:
a. in general boala apare datorita grijei reduse fata de propriul corp al omului. Nimeni si nici un tratament de orice natura ar fi el, nu poate sa tina loc constiintei umane
b. oricare ar fi originea aparitiei bolii, spirituale, mentale sau sufletesti, maladia care se va instala in corp incepe sa se manifeste prima data in corpul energetic
c. insanatosirea corpului trebuie inceputa, efectuata si finalizata tot in acest corp energetic
Leziunile sunt singurele afectiuni care nu sunt cauzate de energia din corp. In rest toate celelalte boli au la originea aparitiei un deficit energetic. Acest deficit provine de la o problema mentala sau sufleteasca. Exista un mare numar de boli care afecteaza organismul. De fapt este o singura boala care, tinand de anumite imprejurari, se multiplica si se manifesta sub forma bolilor pe care noi le vedem. Aceasta ,,boala” nu este altceva decat o alterare a armoniei energetice din corpul uman, care apare ca urmare a scaderii energiei intr-un anumit punct al corpului. Acolo se instaleaza, se dezvolta si in timp incepe sa afecteze partial sau total tot organismul.
Deficitul energetic apare datorita unor probleme fizice la exteriorul corpului, afective, spirituale sau chiar malefice. Un simplu gand negativ, iti poate influenta zona mentala (mintea), care provoaca sentimente malefice ce vor deranja ulterior armonia energetica si bineinteles deterioreaza sanatatea corpului fizic.
Boala si constiinta omului
Eliminarea aparitiei acestui deficit de energie este pus pe seama constiintei omului si a vointei acestuia de a schimba ceva in viata lui, astfel incat armonia energetica sa nu-i fie perturbata. Trebuie sa retinem cateva aspecte importante:
a. in general boala apare datorita grijei reduse fata de propriul corp al omului. Nimeni si nici un tratament de orice natura ar fi el, nu poate sa tina loc constiintei umane
b. oricare ar fi originea aparitiei bolii, spirituale, mentale sau sufletesti, maladia care se va instala in corp incepe sa se manifeste prima data in corpul energetic
c. insanatosirea corpului trebuie inceputa, efectuata si finalizata tot in acest corp energetic
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
