Creativitatea este un proces mental şi social care implică generarea unor idei sau concepte noi, sau noi asocieri ale minţii creative între idei sau concepte existente.
Creativitatea este un concept multidimensional şi se poate manifesta în multiple domenii. Identificarea şi cuantificarea naturii creativităţii constituie obiective dificile. Conceptul de creativitate poate fi definit din perspectiva unor discipline diferite: psihologie, psihologie socială, ştiinţe cognitive, arte, inteligenţă artificială, filozofie, economie, management etc. şi deci la multe niveluri distincte: cognitiv, intelectual, social, economic, artistic, literar etc. Dificultatea definirii creativităţii rezidă în asocierile particulare ale acestui concept cu artele, în natura complexă a creativităţii şi în varietatea teoriilor care au fost dezvoltate pentru a o explica. Mulţi oameni asociază creativitatea în special cu artele: muzica, teatrul, dansul, literatura etc. care sunt deseori denumite "arte creative". Aşa cum s-a precizat mai sus, creativitatea nu este proprie numai pentru arte, ci este la fel de fundamentală pentru progresele din ştiinţe, din matematică, tehnologie, politică, afaceri şi în toate domeniile vieţii cotidiene.
Modele ale procesului de creaţie
Mulţi psihologi consideră creativitatea ca un proces format din faze (etape), parcurse pentru rezolvarea problemelor sau inventarea noilor produse.
Unii experţi resping totuşi concepţia că creativitatea poate fi descrisă ca o succesiune de faze ale unui model. De exemplu, Vinacke (1953) consideră că gândirea creativă în arte nu urmează un model segmentat în faze. Totuşi, astfel de opinii contrare sunt minoritare. În realitate, modelele proceselor creative sunt utile în ghidarea creativităţii şi inovaţiei, însă nu trebuie utilizate prea rigid, într-o succesiune fixă a fazelor, pot exista devieri de la un model, într-o situaţie dată.
Unul dintre modelele timpurii ale procesului de creaţie a fost propus de Graham Wallas (1858-1932),profesor de Ştiinţe Politice la London School of Economics, în cartea sa The Art of Thought (Arta gândirii) (1926)[23]. Modelul propus iniţial de Wallas conţinea 5 faze:
٭Pregătire: este o fază de preparare, când are loc definirea, observarea şi studiul problemei, se adună informaţii şi materiale de bază asupra problemei, pentru a construi o cunoaştere solidă a subiectului (domeniului). Persoana creativă trebuie să cunoască bine domeniul său de specializare, înainte de a se aştepta ca ideile să apară în acel domeniu.
٭Incubaţie: este o perioadă în care problema este lăsată deoparte, pentru o vreme care poate dura minute, săptămâni sau chiar ani.In perioada de incubaţie problema este internalizată în inconştient, după angajarea activă de la început, gânditorul creativ se ocupă de altceva, complet diferit, iar momentele "aha" (care exprimă triumful revelaţiei) vor apărea ca rezultat al gândirii inconştiente.
٭Intimare (avertizare): o fază asociată cu un sentiment care precede deseori intuiţia creativă.
٭Iluminare: noua idee sau viziune creativă apare brusc (ca un "flash") din procesarea inconştientă a informaţiei.In ştiinţă se vorbeşte de "intuiţie",în arte este considerată "inspiraţie". Ideile iluminante pot fi declanşate uneori de diferite experienţe, utilizând metafore, observând natura, ascultând muzică etc. Este o fază misterioasă, dificil de descris.
٭Verificare: în această fază finală, cunoscută şi ca validare, se întreprind activităţi pentru a verifica dacă ideea "fericită" apărută prin iluminare rezolvă într-adevăr problema, dacă este necesară o eventuală eliminare a unor erori sau lacune.
Modelul Wallas a fost prezentat ulterior în patru faze, cu "intimarea" considerată ca o sub-fază. Împărţirea pe faze a procesului de creaţie a fost în general acceptată de cercetătorii ulteriori, cu unele modificări ale denumirilor sau numărului fazelor. Totuşi,este de menţionat că modelul Wallas nu este absolut original,ci îşi are originea în conferinţa susţinută de matematicianul Henri Poincaré în 1908 la Institutul General de Psihologie din Paris, despre "Creaţia matematică".[8].H.Poincaré descrie procesul de creaţie (în matematică) prin succesiunea a două faze: a) combinarea elementelor de cunoştinţe (în gândirea inconştientă); b) alegerea ulterioară a combinaţiilor bune.
Rolul gândirii inconştiente a fost relevat de Henri Poincaré care afirma că iluminarea este un "semn manifest al unei activităţi inconştiente anterioare, îndelungate" care apare după o perioadă de odihnă. In opinia sa, cea mai mare parte a creativităţii apare în subconştient, unde mintea "alege" acele combinatii care sunt fructuoase, după care urmează o perioadă de activitate conştientă.
joi, 20 mai 2010
gandirea
Gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt de prelucrare şi integrare a informaţiei despre lumea externă şi despre propriul nostru EU. Prin ea se realizează saltul calitativ al activităţii de cunoaştere de la particular la general, de la accidental la necesar, de la simpla constatare a existenţei obiectului la interpretarea şi explicarea lui legic-cauzală, se face trecerea de la procesele psihice cognitiv senzoriale la cele cognitiv superioare.
Prin urmare, gândirea este procesul psihic de reflectare mijlocită şi generalizat-abstractă - sub forma noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor - a însuşirilor comune, esenţiale şi necesare ale obiectelor şi a relaţiilor legice, cauzale între ele.
Caracterul mijlocit al gândirii constă în aceea că ea operează nu direct asupra realităţii, ci asupra informaţiei furnizate de percepţii şi reprezentări. Desfăşurarea ei presupune întotdeauna fie existenţa unei informaţii care se extrage în prezent în cadrul contactului senzorial cu obiectul, fie a unei informaţii evocate din tezaurul memoriei. În acest fel, chiar produsele unei activităţi a gândirii devin, la rândul lor, obiect al unui proces ulterior de gândire.
Dar, cum rezultă şi din definiţia de mai sus, deşi elaborarea gândirii este precedată de formarea experienţei şi schemelor perceptive, şi a sistemului de reprezentări, ea nu este o continuare în linie dreaptă a acestora, ci apare ca un moment de discontinuitate, de salt, de restructurare calitativă a mecanismelor şi principiilor comunicării informaţionale a omului cu lumea externă.
Caracterul general-abstract al gândirii rezidă în aceea că ea se desfăşoară permanent în direcţia evidenţierii însuşirilor generale şi esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor, şi a subordonării diversităţii cazurilor particulare unor modele ideale generale – noţiuni, principii, legi.
Gândirea se organizează ca un sistem multifazic, întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: trecut, prezent şi viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diversele momente şi stări ale obiectului: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui, integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina starea lui în viitor. Ea realizează o reflectare de tip predictiv, anticipativ, pe lângă funcţia interpretativ-explicativă, dobândind şi o funcţie creatoare: elaborarea de modele, proiecte şi planuri ideale pe baza cărora, în cursul activităţii practice, se realizează noi obiecte, noi configuraţii ale mediului înconjurător.
Fiind procesul de cunoaştere de rangul cel mai înalt, care asigură pătrunderea în esenţa lucrurilor, înţelegerea relaţiilor logice dintre acestea, explicarea şi interpretarea lor, şi care face posibilă rezolvarea problemelor complexe, de ordin teoretic şi practic, gândirea ocupă un loc central în sistemul psihic uman.
Atributul centralităţii este conferit gândirii nu numai de faptul că se bazează pe celelalte funcţii şi disponibilităţi ale subiectului (trecând succesiv de la fenomen la esenţă, de la particular la general, de la concret-intuitiv la abstract-formal), ci şi de faptul că ea acţionează ca un adevărat mecanism de comandă-control asupra celorlalte procese psihice, organizându-le, modificându-le în concordanţă cu criterii şi exigenţe logice obiective: într-un cuvânt, le conferă dimensiunea raţionalităţii. De asemenea, centralitatea gândirii în cadrul sistemului psihic uman se demonstrează şi prin aceea că trăsăturile şi funcţiile conştiinţei îşi găsesc expresia cea mai înaltă în structura şi dinamica ei.
Prin urmare, gândirea este procesul psihic de reflectare mijlocită şi generalizat-abstractă - sub forma noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor - a însuşirilor comune, esenţiale şi necesare ale obiectelor şi a relaţiilor legice, cauzale între ele.
Caracterul mijlocit al gândirii constă în aceea că ea operează nu direct asupra realităţii, ci asupra informaţiei furnizate de percepţii şi reprezentări. Desfăşurarea ei presupune întotdeauna fie existenţa unei informaţii care se extrage în prezent în cadrul contactului senzorial cu obiectul, fie a unei informaţii evocate din tezaurul memoriei. În acest fel, chiar produsele unei activităţi a gândirii devin, la rândul lor, obiect al unui proces ulterior de gândire.
Dar, cum rezultă şi din definiţia de mai sus, deşi elaborarea gândirii este precedată de formarea experienţei şi schemelor perceptive, şi a sistemului de reprezentări, ea nu este o continuare în linie dreaptă a acestora, ci apare ca un moment de discontinuitate, de salt, de restructurare calitativă a mecanismelor şi principiilor comunicării informaţionale a omului cu lumea externă.
Caracterul general-abstract al gândirii rezidă în aceea că ea se desfăşoară permanent în direcţia evidenţierii însuşirilor generale şi esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor, şi a subordonării diversităţii cazurilor particulare unor modele ideale generale – noţiuni, principii, legi.
Gândirea se organizează ca un sistem multifazic, întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: trecut, prezent şi viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diversele momente şi stări ale obiectului: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui, integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina starea lui în viitor. Ea realizează o reflectare de tip predictiv, anticipativ, pe lângă funcţia interpretativ-explicativă, dobândind şi o funcţie creatoare: elaborarea de modele, proiecte şi planuri ideale pe baza cărora, în cursul activităţii practice, se realizează noi obiecte, noi configuraţii ale mediului înconjurător.
Fiind procesul de cunoaştere de rangul cel mai înalt, care asigură pătrunderea în esenţa lucrurilor, înţelegerea relaţiilor logice dintre acestea, explicarea şi interpretarea lor, şi care face posibilă rezolvarea problemelor complexe, de ordin teoretic şi practic, gândirea ocupă un loc central în sistemul psihic uman.
Atributul centralităţii este conferit gândirii nu numai de faptul că se bazează pe celelalte funcţii şi disponibilităţi ale subiectului (trecând succesiv de la fenomen la esenţă, de la particular la general, de la concret-intuitiv la abstract-formal), ci şi de faptul că ea acţionează ca un adevărat mecanism de comandă-control asupra celorlalte procese psihice, organizându-le, modificându-le în concordanţă cu criterii şi exigenţe logice obiective: într-un cuvânt, le conferă dimensiunea raţionalităţii. De asemenea, centralitatea gândirii în cadrul sistemului psihic uman se demonstrează şi prin aceea că trăsăturile şi funcţiile conştiinţei îşi găsesc expresia cea mai înaltă în structura şi dinamica ei.
Inteligenta Emotionala este formata din 4 elemente:
* Intelegerea mai buna a propriilor emotii
* Gestionarea eficienta a propriilor emotii si crestere semnificativa a calitatii vietii
* Intelegerea mai buna a celor din jur si o convietuire cu un grad de confort ridicat
* Crearea de relatii mai bune la toate nivelele cu cei din jur si cresterea productivitatii si a imaginii personale
Conform cercetarilor statistice, competenta emotionala este de doua ori mai importanta decat abilitatile tehnice sau intelectuale. Dezvoltarea inteligentei emotionale reprezinta intelegerea si gestionarea emotiilor pentru a crea relatii armonioase cu cei din jur
Originile conceptului de „Inteligenta Emotionala”
Termenul „inteligenta emotionala” a fost folosit pentru prima data intr-un articol din anul 1990 de catre psihologii, Peter Salovey si John Mayer Cu toate ca acest termen este relativ nou, componentele conceptului, inteligenta emotionala pot fi datate pana la arhicunoscuta afirmatie a lui lui Socrate (470 – 399 iHr)„Cunoaste-te pe tine insuti”. In Biblie, atat in Vechiul cat si in Noul Testament „Nu fa altuia ce tie nu-ti place” si „Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti” pot fi vazute ca elemente de Inteligenta Emotionala
Legatura dintre Inteligenta Emotionala si IQ?
Multi ani au existat dispute intre cei care sustin diverse teorii si factori ca fiind in legatura cu coeficientul IQ. Principalele dileme le-au reprezentat tntrebarile: „Este cineva innascut cu un anumit IQ si nimic nu poate modifica asta sau este IQ-ul o abilitate care poate fi invata si antrenata?” si „De ce anumite persoane inteligente au performante scazute si de ce anumite persoane slab pregatite au performante marite?”. Nu sunt deocamdata raspunsuri clare, dar in general este acceptat faptul ca exista un numar mare de factori de interferenta precum stresul si aptitudinile si imaginea de sine care pot influenta performantele si care au o influenta si mai mare asupra succesului comparativ cu abilitatile innascute. In prezent, problema este legata nu de cat de mult ai sau de unde provine ceea ce ai, ci ce poti face cu ce ai. Intr-un mod asemanator se pune problema si in cazul Inteligentei Emotionale. Decat sa se masaore anumiti coeficienti, este mai util sa se identifice factorii care impiedica folosirea optima a aptitudinilor care exista si de a invata cum sa se foloseasca acesti factori eficient. Inteligenta Emotionala nu are limite; oricine e pregatit si doreste poate sa-si imbunatateasca nivelul de Inteligenta Emotionala.
A deveni mai Inteligent Emotional implica urmatoarele presupozitii:
Fiecare experienta implica o reactie emotionala, iar pentru a trata mai eficient emotiile, o persoana trebuie:
* Sa remarce emotiile
* Sa simta emotiile
* Sa sesizeze ce anumite transmite emotia
* Sa dezvolte si sa urmareasca un nou fir al actiunii
Practicand cele de mai sus cu regularitate si sarguinta se poate imbunati nivelul de Inteligenta Emotionala. Pana recent activitatile si procesele mentale au fost apreciate mai sus de cele emotionale. In realitate ambele au o importanta egala. Inteligenta Emotionala stabileste importanta emotiilorin viata de zi cu zi.
* Intelegerea mai buna a propriilor emotii
* Gestionarea eficienta a propriilor emotii si crestere semnificativa a calitatii vietii
* Intelegerea mai buna a celor din jur si o convietuire cu un grad de confort ridicat
* Crearea de relatii mai bune la toate nivelele cu cei din jur si cresterea productivitatii si a imaginii personale
Conform cercetarilor statistice, competenta emotionala este de doua ori mai importanta decat abilitatile tehnice sau intelectuale. Dezvoltarea inteligentei emotionale reprezinta intelegerea si gestionarea emotiilor pentru a crea relatii armonioase cu cei din jur
Originile conceptului de „Inteligenta Emotionala”
Termenul „inteligenta emotionala” a fost folosit pentru prima data intr-un articol din anul 1990 de catre psihologii, Peter Salovey si John Mayer Cu toate ca acest termen este relativ nou, componentele conceptului, inteligenta emotionala pot fi datate pana la arhicunoscuta afirmatie a lui lui Socrate (470 – 399 iHr)„Cunoaste-te pe tine insuti”. In Biblie, atat in Vechiul cat si in Noul Testament „Nu fa altuia ce tie nu-ti place” si „Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti” pot fi vazute ca elemente de Inteligenta Emotionala
Legatura dintre Inteligenta Emotionala si IQ?
Multi ani au existat dispute intre cei care sustin diverse teorii si factori ca fiind in legatura cu coeficientul IQ. Principalele dileme le-au reprezentat tntrebarile: „Este cineva innascut cu un anumit IQ si nimic nu poate modifica asta sau este IQ-ul o abilitate care poate fi invata si antrenata?” si „De ce anumite persoane inteligente au performante scazute si de ce anumite persoane slab pregatite au performante marite?”. Nu sunt deocamdata raspunsuri clare, dar in general este acceptat faptul ca exista un numar mare de factori de interferenta precum stresul si aptitudinile si imaginea de sine care pot influenta performantele si care au o influenta si mai mare asupra succesului comparativ cu abilitatile innascute. In prezent, problema este legata nu de cat de mult ai sau de unde provine ceea ce ai, ci ce poti face cu ce ai. Intr-un mod asemanator se pune problema si in cazul Inteligentei Emotionale. Decat sa se masaore anumiti coeficienti, este mai util sa se identifice factorii care impiedica folosirea optima a aptitudinilor care exista si de a invata cum sa se foloseasca acesti factori eficient. Inteligenta Emotionala nu are limite; oricine e pregatit si doreste poate sa-si imbunatateasca nivelul de Inteligenta Emotionala.
A deveni mai Inteligent Emotional implica urmatoarele presupozitii:
Fiecare experienta implica o reactie emotionala, iar pentru a trata mai eficient emotiile, o persoana trebuie:
* Sa remarce emotiile
* Sa simta emotiile
* Sa sesizeze ce anumite transmite emotia
* Sa dezvolte si sa urmareasca un nou fir al actiunii
Practicand cele de mai sus cu regularitate si sarguinta se poate imbunati nivelul de Inteligenta Emotionala. Pana recent activitatile si procesele mentale au fost apreciate mai sus de cele emotionale. In realitate ambele au o importanta egala. Inteligenta Emotionala stabileste importanta emotiilorin viata de zi cu zi.
somnul si visele
SOMNUL SI VISELE
LA FEL DE NECESAR CA SI AERUL
Somnul este o necesitate primordiala, chiar daca ne rapeste o
treime din viata. El se dovedeste tot atat de neinlocuit ca aerul, ca apa si ca hrana. Lipsa de somn ucide chiar mai repede decat lipsa hranei. Daca un caine moare dupa 14 zile de stare treaza continua, experientele au demonstrat ca dupa 100 pana la 200 de ore de lipsa de somn, omul prezinta dereglari importante la nivelul intregului organism. In ceea ce priveste durata somnului, ea difera de la o varsta la alta. Daca la noul nascut este de douazeci de ore, la adult se ajunge la sapte-opt ore.
UN FENOMEN FIZIOLOGIC NATURAL
Datorita caror factori dormim? In legatura cu aceasta au fost vehiculate mai multe teorii. Astfel, prin 1929, psihofiziologul Hess atribuia alternatia veghe-somn antagonismului dintre doi centri, aflati, unul in hipotalamusul posterior. Acest punct de vedere este insa combatut de catre Pavlov, care sustine ca somnul este o inhibitie a centrilor nervosi superiori. Mai tarziu, Moruzzi si Magoun evidentiaza rolul esential al formatiei reticulate la mentinerea starii de veghe. In consecinta, somnul apare, dupa Moruzzi, ca un efect al deconexiunii functionale a formatiei reticulare, iar experientele cele mai recente, asa dupa cum vom vedea din explicarea ilustratiilor, pun in evidenta zone hipnogene in bulb, talamus, hipotalamus. Stimularea acestor zone inhiba formatia reticulara si produce somnul.
SOMN LENT SI SOMN RAPID
La inceputul deceniului al optulea al acestui secol se cunostea
doar un singur tip de somn, diferitele sale faze fiind definite dupa gradul lor de profunzime. In acest sens, Loomis si colaboratorii sai au izolat cinci perioade (faze), mergand de la atipire pana la somnul cel mai profund. Aceasta clasificare s-a dovedit insa incompleta, ea acoperind doar o parte a somnului, patrea de somn lent. Este lucrul dovedit de catre A. Aserinsky si N. Kleitman in 1953, prin izolarea unui tip particular de somn caracterizat de "miscari oculare". Asa se face ca astazi, datorita celor mai moderne cercetari, somnul a fost impartit in doua categorii: somn lent si somn rapid.
Avem, deci, de-a face cu o dualitate a starilor de somn. Somnul lent, adica somnul clasic impartit de Loomis in cinci faze si caracterizat de unde lente, este intrerupt periodic de somnul rapid (paradoxal), care are la baza o activitate corticala rapida ce se dovedeste a fi, in cea mai mare masura, expresia activitatii onirice. Subiectii treziti in cursul somnului rapid relateaza cu totii ca visau. Somnul lent constituie 60-70 la suta din somnul comportamental, in timp ce somnul rapid are in general 30-40 la suta. In timp ce la primul tip de somn corespondentele EEG sunt reprezentate de fusuri de mare amplitudine; somnul rapid se caracterizeaza printr-o activitate electrica desincronizata, rapida. Astazi, datorita cercetatorilor facute se pot delimita exact cele doua perioade de somn.
ACESTE FENOMENE CIUDATE CARE SUNT VISELE
Visul ne insoteste toata viata. In plin somn, inconstientul se intrerupe si constiinta noastra ia act asa, pe neasteptate, in mod pasiv si imprevizibil, de o suma de viziuni, de trairi foarte asemanatoare, dar si foarte deosebite de ceea ce ni se intampla in stare consitenta. In desfasurarea acestei trairi a frapat intotdeauna marea ei diversitate. Uneori, putem visa mult, alteori putin si chiar deloc. Mai mult, visul poate fi "lung" sau "scurt", putem visa in fiecare noapte, sau numai din cand in cand, putem avea un singur vis, doua vise sau mai multe. Acesta ete aspectul cantitativ al visului. Cat priveste latura lui calitativa, avem in vedere ca visul poate fi "vag" sau "viu", coerent sau incoerent, omogen sau neomogen, logic sau absurd, placut sau neplacut. Cand e neplacut zicem ca avem cosmaruri. Bipolaritatea visului are insa numai un caracter abstract si didactic, deoarece de cele mai multe ori visul cuprinde simultan si succesiv caracteristici contrarii, adica el poate avea si coerenta si incoerenta si logica si absurditate si claritate si neclaritate.
De fapt, cauzele viselor sunt extrem de variate, intre ele numarandu-se preocuparile, grijile, sentimentele, care pot sa se reactiveze in somn si sa se propage in vis. In preajma unui eveniment asteptat, de exemplu vei visa cu siguranta ceva in legatura cu el. Iata de ce psihanaliza sustine nu fara temei, ca dorintele noastre ascunse si trebuintele reprimate de constiinta rabufnesc in vis. Pavlov socoteste ca visul ca o expresie a manifestarilor unor anumite puncte de veghe "speciale, existente pe aria corticala", cufundta intr-o stare de inhibitie specifica starii de somn.
LA FEL DE NECESAR CA SI AERUL
Somnul este o necesitate primordiala, chiar daca ne rapeste o
treime din viata. El se dovedeste tot atat de neinlocuit ca aerul, ca apa si ca hrana. Lipsa de somn ucide chiar mai repede decat lipsa hranei. Daca un caine moare dupa 14 zile de stare treaza continua, experientele au demonstrat ca dupa 100 pana la 200 de ore de lipsa de somn, omul prezinta dereglari importante la nivelul intregului organism. In ceea ce priveste durata somnului, ea difera de la o varsta la alta. Daca la noul nascut este de douazeci de ore, la adult se ajunge la sapte-opt ore.
UN FENOMEN FIZIOLOGIC NATURAL
Datorita caror factori dormim? In legatura cu aceasta au fost vehiculate mai multe teorii. Astfel, prin 1929, psihofiziologul Hess atribuia alternatia veghe-somn antagonismului dintre doi centri, aflati, unul in hipotalamusul posterior. Acest punct de vedere este insa combatut de catre Pavlov, care sustine ca somnul este o inhibitie a centrilor nervosi superiori. Mai tarziu, Moruzzi si Magoun evidentiaza rolul esential al formatiei reticulate la mentinerea starii de veghe. In consecinta, somnul apare, dupa Moruzzi, ca un efect al deconexiunii functionale a formatiei reticulare, iar experientele cele mai recente, asa dupa cum vom vedea din explicarea ilustratiilor, pun in evidenta zone hipnogene in bulb, talamus, hipotalamus. Stimularea acestor zone inhiba formatia reticulara si produce somnul.
SOMN LENT SI SOMN RAPID
La inceputul deceniului al optulea al acestui secol se cunostea
doar un singur tip de somn, diferitele sale faze fiind definite dupa gradul lor de profunzime. In acest sens, Loomis si colaboratorii sai au izolat cinci perioade (faze), mergand de la atipire pana la somnul cel mai profund. Aceasta clasificare s-a dovedit insa incompleta, ea acoperind doar o parte a somnului, patrea de somn lent. Este lucrul dovedit de catre A. Aserinsky si N. Kleitman in 1953, prin izolarea unui tip particular de somn caracterizat de "miscari oculare". Asa se face ca astazi, datorita celor mai moderne cercetari, somnul a fost impartit in doua categorii: somn lent si somn rapid.
Avem, deci, de-a face cu o dualitate a starilor de somn. Somnul lent, adica somnul clasic impartit de Loomis in cinci faze si caracterizat de unde lente, este intrerupt periodic de somnul rapid (paradoxal), care are la baza o activitate corticala rapida ce se dovedeste a fi, in cea mai mare masura, expresia activitatii onirice. Subiectii treziti in cursul somnului rapid relateaza cu totii ca visau. Somnul lent constituie 60-70 la suta din somnul comportamental, in timp ce somnul rapid are in general 30-40 la suta. In timp ce la primul tip de somn corespondentele EEG sunt reprezentate de fusuri de mare amplitudine; somnul rapid se caracterizeaza printr-o activitate electrica desincronizata, rapida. Astazi, datorita cercetatorilor facute se pot delimita exact cele doua perioade de somn.
ACESTE FENOMENE CIUDATE CARE SUNT VISELE
Visul ne insoteste toata viata. In plin somn, inconstientul se intrerupe si constiinta noastra ia act asa, pe neasteptate, in mod pasiv si imprevizibil, de o suma de viziuni, de trairi foarte asemanatoare, dar si foarte deosebite de ceea ce ni se intampla in stare consitenta. In desfasurarea acestei trairi a frapat intotdeauna marea ei diversitate. Uneori, putem visa mult, alteori putin si chiar deloc. Mai mult, visul poate fi "lung" sau "scurt", putem visa in fiecare noapte, sau numai din cand in cand, putem avea un singur vis, doua vise sau mai multe. Acesta ete aspectul cantitativ al visului. Cat priveste latura lui calitativa, avem in vedere ca visul poate fi "vag" sau "viu", coerent sau incoerent, omogen sau neomogen, logic sau absurd, placut sau neplacut. Cand e neplacut zicem ca avem cosmaruri. Bipolaritatea visului are insa numai un caracter abstract si didactic, deoarece de cele mai multe ori visul cuprinde simultan si succesiv caracteristici contrarii, adica el poate avea si coerenta si incoerenta si logica si absurditate si claritate si neclaritate.
De fapt, cauzele viselor sunt extrem de variate, intre ele numarandu-se preocuparile, grijile, sentimentele, care pot sa se reactiveze in somn si sa se propage in vis. In preajma unui eveniment asteptat, de exemplu vei visa cu siguranta ceva in legatura cu el. Iata de ce psihanaliza sustine nu fara temei, ca dorintele noastre ascunse si trebuintele reprimate de constiinta rabufnesc in vis. Pavlov socoteste ca visul ca o expresie a manifestarilor unor anumite puncte de veghe "speciale, existente pe aria corticala", cufundta intr-o stare de inhibitie specifica starii de somn.
examenul de sange
Recoltarea sangelui la adult se face din pulpa degetului (preferabil mediu) sau din lobul urechii. La nou nascuti si copil, din pielea fetei plantare a calcaiului. Se freaca bine regiunea respectiva cu un tampon de vata imbibat in alcool-eter. Se lasa sa se evapore alcool-eterul. Se inteapa rapid, scurt, destul de profund, pana in hipoderm, cu un ac pentru injectii subcutanate. Prima picatura de sange apare spontan, nu prin apasare. Se sterge cu hartie de filtru. Se utilizeaza picaturile urmatoare.
Lamele pentru intins se pun pe o faie de hartie alba pe masa. Intre policele si indexul drept tinem o extremitate a lamei slefuite si ciobite, culegand pe mijlocul celeilalte extremitati ale lamei o picatura de sange, cu diametrul cam de 3 mm. Se aplica extremitatea lamei cu picatura de sange pe extremitatea dreapta a lamei de frotiu sub un unghi de 45-55 grade. Se dau 2-3 miscari de lateralitate ca sangele sa se intinda pe linia de contact a celor 2 lame. Se impinge lama ciobita catre stanga cu o miscare uniforma. Frotiul terminat se agita imediat ca sa se usuce. Toata aceasta manopera trebuie facuta rapid. Sangele se coaguleaza.
Un frotiu corect are limitele marginale la o mica distanta de la marginea lamei, este usor translucid si de culoare roz-galbuie, usor caramizie. Daca picatura va fi mare, frotiul va fi gros, daca picatura e prea mica, frotiul va fi insuficient
Lamele pentru intins se pun pe o faie de hartie alba pe masa. Intre policele si indexul drept tinem o extremitate a lamei slefuite si ciobite, culegand pe mijlocul celeilalte extremitati ale lamei o picatura de sange, cu diametrul cam de 3 mm. Se aplica extremitatea lamei cu picatura de sange pe extremitatea dreapta a lamei de frotiu sub un unghi de 45-55 grade. Se dau 2-3 miscari de lateralitate ca sangele sa se intinda pe linia de contact a celor 2 lame. Se impinge lama ciobita catre stanga cu o miscare uniforma. Frotiul terminat se agita imediat ca sa se usuce. Toata aceasta manopera trebuie facuta rapid. Sangele se coaguleaza.
Un frotiu corect are limitele marginale la o mica distanta de la marginea lamei, este usor translucid si de culoare roz-galbuie, usor caramizie. Daca picatura va fi mare, frotiul va fi gros, daca picatura e prea mica, frotiul va fi insuficient
examenul de urina
Examenul urinei este un gest medical elementar, care permite, adesea, stabilirea diagnosticului. Valoarea acestui examen este adeseori compromisa din cauza unor erori tehnice privind prelevarea si conservarea urinei. Iata de ce asistenta medicala trebuie sa cunoasca bine tehnica. Recoltarea trebuie sa inceapa la orele 8 dimineata; prima mictiune se arunca, celelalte se colecteaza intr-un vas curat, acoperit si pastrat la rece. Ultima urina trebuie emisa in ziua urmatoare, tot la 8 dimineata, fiind colectata intr-un vas separat. Pentru examenul sumar de urina se recolteaza prima urina de dimineata si se aduce la laborator intr-un vas curat. La femei este necesara o prealabila toaleta vulvo-vaginala si prima urina se arunca. in mod curent nu se fac examene de urina in timpul fluxului menstrual. Pentru a impiedica procesele de fermentatie, se pun in vasul de colectare cateva picaturi de timol. Urina este o solutie apoasa de substante organice (uree, acid uric, creatinina etc.) si substante anorganice (cloruri, sodiu, potasiu, calciu etc). Volumul urinei in 24 de ore atinge in medie 1 500 ml, putand varia in raport cu lichidele ingerate si cu pierderile de apa pe alte cai (diaree, varsaturi, transpiratii). in stare normala, urina este limpede, transparenta, colorata in galben deschis pana la galben-roscat. Poate deveni tulbure cand contine puroi, sange, mucus, albumina sau in cazul eliminarii sporite de saruri (acid uric, urati, fosfati). Culoarea devine de un rosu-intens in hematurii sau hemoglobinurii si de un brun-inchis in ictere. in insuficienta renala cronica, urinele sunt clare si decolorate, chiar daca exista oligurie. Mirosul urinelor normale este fad sau usor aromatic. in diabet au un miros de mere acre; in infectii cu germeni microbieni anaerobi, putrid; n pielonefrita colibaciliara si staza urinara, amoniacal. Normal, reactia este acida, pH-ul variind intre 5,8 si 7,8, iar densitatea spontana a urinii variaza intre 1015 -1022, limitele maxime situandu-se intre 1001 -1035.
Cu cat volumul urinei este mai mic (oligurie), cu atat densitatea este mai mare si invers, cu cat volumul este mai mare (poliurie), cu atat densitatea este mai mica. in bolile renale care altereaza functiile renale, densitatea scade. in glomerulonefrita cronica, in pielonefrita cronica si in fazele finale ale unor boli renale insotite de scleroza renala, densitatea urinei se fixeaza in mai multe esantioane in jurul a 1010 (densitate asemanatoare plasmei) sau este inferioara acestei cifre.
Fixarea densitatii la 1010 se numeste izostenurie. O stare premergatoare este hipostenuria - scaderea densitatii fata de normal -, caracterizata prin pierderea functiei de concentrare. in stare normala, urinele nu contin albumina, puroi, glucoza, pigmenti biliari. Proteinuria (albuminuria) inseamna prezenta proteinelor in urina si se intalneste in glomerulonefrite, sindroame nefrotice, infectii pielorenale, tuberculoza renala. De obicei, proteinuria este de 1 - 5 g/l, dar uneori (diferite nefroze) poate ajunge la sau depasi 40 g/l. Se pune in evidenta fierband urina, acidifiata in prealabil cu acid acetic, sau prin reactii speciale (cu acid azotic sau acid sulfosalicilic). in caz de proteinurie apare fie un precipitat, fie un disc alburiu. Mai recent se foloseste proba rapida cu o hartie-test impregnata cu un indicator, care in contact cu proteinele din urina, isi schimba culoarea. Pentru dozarea proteinelor din urina se intrebuinteaza in mod curent albuminometrul Esbach. Glicozuria - adica prezenta glucozei in urina
- este semn clasic al diabetului zaharat, si apare cand glucoza din sange atinge 1,40
- 1,80 g % (hiperglicemie), depasind capacitatea de reabsorbtie a glucozei in tubii uriniferi. Se pune in evidenta cu ajutorul licorii Fehling sau folosind o hartie-test, impregnata cu un indicator.
in afara proteinelor si a glucozei, in urina pot aparea si alte elemente patologice: acetona (diabet zaharat cu acidoza), lipide (nefroza lipoidica), pigmenti si saruri biliare (icter mecanic), hemoglobina (malarie grava, transfuzii incompatibile, intoxicatii cu ciuperci).
Examenul urinei trebuie completat cu studiul sedimentului urinar la microscop. in acest scop, dupa centrifugarea urinei intr-o eprubeta speciala, se examineaza la microscop, intre lama si lamela, o picatura din depozitul format. in stare normala, sedimentul contine pe un camp microscopic 1-2 hematii, 1-2 leucocite si rare celule epiteliale. in stare patologica pot aparea numeroase hematii, leucocite, cilindri, cristale.
Hematuria poate fi macroscopica, daca se recunoaste cu ochiul liber, sau microscopica.
Numaratoarea hematiilor, leucocitelor si a celulelor epiteliale se face dupa metoda Addis, care raporteaza numarul elementelor la timp, sau dupa metoda Stanssfeld, care raporteaza elementele la volum (un milimetru cub). Leucocitele au valoare in sediment cand sunt in numar mare, caci indica o inflamatie la nivelul aparatului urinar (nefropatii, pielonefrite etc). Ele sunt foarte numeroase in caz de piurie (pielonefrite, pielite, cistite, tuberculoza renala). in pielonefrita cronica apar leucocite alterate (marite de volum, cu granulatii specifice), numite celule Sternheimer. Celulele epiteliale au semnificatie patologica tot cand sunt numeroase. Celulele epiteliale cu incluzii birefringente (esteri de colesterol) sunt patognomonice pentru sindromul nefrotic Cilindrii urinari sunt elemente de forma cilindrica, formate in interiorul tubilor renali. Se disting cilindri hialini, alcatuiti din albumina coagulata, cilindri granulosi, formati din elemente celulare degenerate si albumina coagulata, cilindri epiteliali, rezultati din descuamarea celulelor tubilor uriniferi, cilindri hematiei (hematii), leucocitari (leucocite) etc. Semnificatia cea mai grava o are prezenta cilindrilor epiteliali si a celor granulosi. Cilindrii hialini, hematiei si leuco-citari au aceeasi semnificatie ca proteinuria, hematuria si leucocituria. Cristalele reprezinta eliminarea diferitelor saruri prin urina (cristale de acid uric, urati, fosfati, oxalati).
Pentru examene bacteriologice, urina se recolteaza prin urocultura. in acest scop se face toaleta glandului cu apa si sapun, apoi se dezinfecteaza cu un tampon cu alcool si se sterge marginea meatului. (La femei, se recolteaza dupa o prealabila toaleta a vulvei). Se recolteaza intr-o eprubeta sterila, dupa eliminarea primului jet de urina.
La a doua mictiune, urina se recolteaza din zbor, din mijlocul jetului urinar, direct in vasul steril cu gura larga. Recoltarea prin punctie suprapubiana este ideala, dar ramane o metoda de exceptie. Recoltarea prin sondaj vezical este periculoasa, fiind una dintre cele mai frecvente cauze de infectie urinara.
Pentru cercetarea bacilului Koch se strange urina din 24 de ore intr-un vas curat si se procedeaza fie la examenul frotiului obtinut din sediment si colorat cu reactivul Ziehl-Neelsen, fie la cultura pe medii speciale. Adeseori, pentru precizarea diagnosticului este necesara inocularea la cobai.
Cu cat volumul urinei este mai mic (oligurie), cu atat densitatea este mai mare si invers, cu cat volumul este mai mare (poliurie), cu atat densitatea este mai mica. in bolile renale care altereaza functiile renale, densitatea scade. in glomerulonefrita cronica, in pielonefrita cronica si in fazele finale ale unor boli renale insotite de scleroza renala, densitatea urinei se fixeaza in mai multe esantioane in jurul a 1010 (densitate asemanatoare plasmei) sau este inferioara acestei cifre.
Fixarea densitatii la 1010 se numeste izostenurie. O stare premergatoare este hipostenuria - scaderea densitatii fata de normal -, caracterizata prin pierderea functiei de concentrare. in stare normala, urinele nu contin albumina, puroi, glucoza, pigmenti biliari. Proteinuria (albuminuria) inseamna prezenta proteinelor in urina si se intalneste in glomerulonefrite, sindroame nefrotice, infectii pielorenale, tuberculoza renala. De obicei, proteinuria este de 1 - 5 g/l, dar uneori (diferite nefroze) poate ajunge la sau depasi 40 g/l. Se pune in evidenta fierband urina, acidifiata in prealabil cu acid acetic, sau prin reactii speciale (cu acid azotic sau acid sulfosalicilic). in caz de proteinurie apare fie un precipitat, fie un disc alburiu. Mai recent se foloseste proba rapida cu o hartie-test impregnata cu un indicator, care in contact cu proteinele din urina, isi schimba culoarea. Pentru dozarea proteinelor din urina se intrebuinteaza in mod curent albuminometrul Esbach. Glicozuria - adica prezenta glucozei in urina
- este semn clasic al diabetului zaharat, si apare cand glucoza din sange atinge 1,40
- 1,80 g % (hiperglicemie), depasind capacitatea de reabsorbtie a glucozei in tubii uriniferi. Se pune in evidenta cu ajutorul licorii Fehling sau folosind o hartie-test, impregnata cu un indicator.
in afara proteinelor si a glucozei, in urina pot aparea si alte elemente patologice: acetona (diabet zaharat cu acidoza), lipide (nefroza lipoidica), pigmenti si saruri biliare (icter mecanic), hemoglobina (malarie grava, transfuzii incompatibile, intoxicatii cu ciuperci).
Examenul urinei trebuie completat cu studiul sedimentului urinar la microscop. in acest scop, dupa centrifugarea urinei intr-o eprubeta speciala, se examineaza la microscop, intre lama si lamela, o picatura din depozitul format. in stare normala, sedimentul contine pe un camp microscopic 1-2 hematii, 1-2 leucocite si rare celule epiteliale. in stare patologica pot aparea numeroase hematii, leucocite, cilindri, cristale.
Hematuria poate fi macroscopica, daca se recunoaste cu ochiul liber, sau microscopica.
Numaratoarea hematiilor, leucocitelor si a celulelor epiteliale se face dupa metoda Addis, care raporteaza numarul elementelor la timp, sau dupa metoda Stanssfeld, care raporteaza elementele la volum (un milimetru cub). Leucocitele au valoare in sediment cand sunt in numar mare, caci indica o inflamatie la nivelul aparatului urinar (nefropatii, pielonefrite etc). Ele sunt foarte numeroase in caz de piurie (pielonefrite, pielite, cistite, tuberculoza renala). in pielonefrita cronica apar leucocite alterate (marite de volum, cu granulatii specifice), numite celule Sternheimer. Celulele epiteliale au semnificatie patologica tot cand sunt numeroase. Celulele epiteliale cu incluzii birefringente (esteri de colesterol) sunt patognomonice pentru sindromul nefrotic Cilindrii urinari sunt elemente de forma cilindrica, formate in interiorul tubilor renali. Se disting cilindri hialini, alcatuiti din albumina coagulata, cilindri granulosi, formati din elemente celulare degenerate si albumina coagulata, cilindri epiteliali, rezultati din descuamarea celulelor tubilor uriniferi, cilindri hematiei (hematii), leucocitari (leucocite) etc. Semnificatia cea mai grava o are prezenta cilindrilor epiteliali si a celor granulosi. Cilindrii hialini, hematiei si leuco-citari au aceeasi semnificatie ca proteinuria, hematuria si leucocituria. Cristalele reprezinta eliminarea diferitelor saruri prin urina (cristale de acid uric, urati, fosfati, oxalati).
Pentru examene bacteriologice, urina se recolteaza prin urocultura. in acest scop se face toaleta glandului cu apa si sapun, apoi se dezinfecteaza cu un tampon cu alcool si se sterge marginea meatului. (La femei, se recolteaza dupa o prealabila toaleta a vulvei). Se recolteaza intr-o eprubeta sterila, dupa eliminarea primului jet de urina.
La a doua mictiune, urina se recolteaza din zbor, din mijlocul jetului urinar, direct in vasul steril cu gura larga. Recoltarea prin punctie suprapubiana este ideala, dar ramane o metoda de exceptie. Recoltarea prin sondaj vezical este periculoasa, fiind una dintre cele mai frecvente cauze de infectie urinara.
Pentru cercetarea bacilului Koch se strange urina din 24 de ore intr-un vas curat si se procedeaza fie la examenul frotiului obtinut din sediment si colorat cu reactivul Ziehl-Neelsen, fie la cultura pe medii speciale. Adeseori, pentru precizarea diagnosticului este necesara inocularea la cobai.
starea de boala
Cand nu ne simtim bine spunem ca suntem bolnavi, ,,am ceva, nu stiu ce ma doare”. Starea de boala, afectiunea, sau maladia reprezinta um dezechilibru in corp. Este vorba despre un dezechlibru la nivelul organismului ale carui functii nu mai sunt in parametrii optimi desfasurarii unei activitati. Corpul uman este identic cu o masina. Cand o anumita piesa cedeaza fie ca este vorba de motor, suspensie, roti etc. Masina fie nu mai porneste, sau functioneaza cu intreruperi etc. Acelasi lucru este si in corpul uman. Fie te doare capul din cauza unei migrene, o problema dermatologica te indispune, o durere de masea etc.
Leziunile sunt singurele afectiuni care nu sunt cauzate de energia din corp. In rest toate celelalte boli au la originea aparitiei un deficit energetic. Acest deficit provine de la o problema mentala sau sufleteasca. Exista un mare numar de boli care afecteaza organismul. De fapt este o singura boala care, tinand de anumite imprejurari, se multiplica si se manifesta sub forma bolilor pe care noi le vedem. Aceasta ,,boala” nu este altceva decat o alterare a armoniei energetice din corpul uman, care apare ca urmare a scaderii energiei intr-un anumit punct al corpului. Acolo se instaleaza, se dezvolta si in timp incepe sa afecteze partial sau total tot organismul.
Deficitul energetic apare datorita unor probleme fizice la exteriorul corpului, afective, spirituale sau chiar malefice. Un simplu gand negativ, iti poate influenta zona mentala (mintea), care provoaca sentimente malefice ce vor deranja ulterior armonia energetica si bineinteles deterioreaza sanatatea corpului fizic.
Boala si constiinta omului
Eliminarea aparitiei acestui deficit de energie este pus pe seama constiintei omului si a vointei acestuia de a schimba ceva in viata lui, astfel incat armonia energetica sa nu-i fie perturbata. Trebuie sa retinem cateva aspecte importante:
a. in general boala apare datorita grijei reduse fata de propriul corp al omului. Nimeni si nici un tratament de orice natura ar fi el, nu poate sa tina loc constiintei umane
b. oricare ar fi originea aparitiei bolii, spirituale, mentale sau sufletesti, maladia care se va instala in corp incepe sa se manifeste prima data in corpul energetic
c. insanatosirea corpului trebuie inceputa, efectuata si finalizata tot in acest corp energetic
Leziunile sunt singurele afectiuni care nu sunt cauzate de energia din corp. In rest toate celelalte boli au la originea aparitiei un deficit energetic. Acest deficit provine de la o problema mentala sau sufleteasca. Exista un mare numar de boli care afecteaza organismul. De fapt este o singura boala care, tinand de anumite imprejurari, se multiplica si se manifesta sub forma bolilor pe care noi le vedem. Aceasta ,,boala” nu este altceva decat o alterare a armoniei energetice din corpul uman, care apare ca urmare a scaderii energiei intr-un anumit punct al corpului. Acolo se instaleaza, se dezvolta si in timp incepe sa afecteze partial sau total tot organismul.
Deficitul energetic apare datorita unor probleme fizice la exteriorul corpului, afective, spirituale sau chiar malefice. Un simplu gand negativ, iti poate influenta zona mentala (mintea), care provoaca sentimente malefice ce vor deranja ulterior armonia energetica si bineinteles deterioreaza sanatatea corpului fizic.
Boala si constiinta omului
Eliminarea aparitiei acestui deficit de energie este pus pe seama constiintei omului si a vointei acestuia de a schimba ceva in viata lui, astfel incat armonia energetica sa nu-i fie perturbata. Trebuie sa retinem cateva aspecte importante:
a. in general boala apare datorita grijei reduse fata de propriul corp al omului. Nimeni si nici un tratament de orice natura ar fi el, nu poate sa tina loc constiintei umane
b. oricare ar fi originea aparitiei bolii, spirituale, mentale sau sufletesti, maladia care se va instala in corp incepe sa se manifeste prima data in corpul energetic
c. insanatosirea corpului trebuie inceputa, efectuata si finalizata tot in acest corp energetic
vaccinul,pro si contra argumente
Toata lumea stie de vaccinare. Din copilarie si pana la batranete suntem somati, sistematic, sa ne lasam injectati. Contra gripei, a tetanosului, a hepatitei, contra... contra... Acceptata de medicina oficiala si mediatizata intens, de la o vreme, apar si semnele de avertisment legate de vaccinare. De obicei, se prezinta numai avantajele vaccinarii si se trec cu vederea sau se minimalizeaza efectele adverse ale vaccinurilor de orice fel. Chiar si printre medici, putini sunt cei care au in vedere aceste aspecte
In esenta, vaccinarea influenteaza un sistem vital al organismului - sistemul imunitar. Acesta este implicat in organizarea rezistentei impotriva agresiunilor, atat din exteriorul, cat si din interiorul organismului. Atunci cand acesta este dereglat, apar afectiuni grave. Chiar una dintre bolile grave a carei frecventa este din ce in ce mai mare - cancerul - are printre cauze proasta functionare a sistemului imunitar. Mecanismul prin care actioneaza un vaccin este destul de usor de inteles. Se introduce in organism un microb (inactiv), un extract dintr-un microb sau o substanta care seamana ca structura cu un microb. Toate acestea produc o reactie imunitara de aparare, respectiv stimuleaza sistemul imunitar sa produca anticorpi, capabili sa distruga acel microb. Aceasta reactie ramane in memoria organismului, astfel incat, la urmatorul contact cu microbul respectiv, sistemul imunitar il recunoaste rapid si il elimina, fara sa mai apara boala, pe care acesta ar genera-o in mod normal. Trebuie sa remarcam insa doua aspecte importante. In primul rand, reactia de aparare este specifica - apare doar la microbul pentru care a fost creat vaccinul, nu si la alti microbi. In al doilea rand, vaccinarea este eficienta doar inainte de instalarea unei afectiuni, nu si dupa aceea!
Vaccinarea pentru virusul hepatitic B se face automat la toti nou nascutii, in maternitate. Aceasta vaccinare ar trebui sa se faca doar in cazuri bine indicate, la cei care sunt expusi unui risc mai mare de infectare cu virusul B, si nu la toata lumea, nicidecum la copii. Ca o paranteza, trebuie spus ca sub 20% din infectiile acute cu virus B se cronicizeaza, ceea ce inseamna ca o persoana cu un sistem imunitar echilibrat elimina virusul fara nici un vaccin.
La fel este cazul cu vaccinarea impotriva Human Papilloma Virus (HPV), care este intens mediatizata si se intentioneaza sa se introduca la toate fetitele, de la varsta de 11-12 ani. Este bine sa se stie ca nici in acest caz nu se respecta principiul indicatiei. Virusul este asociat cu cancerul de col uterin si de aceea vaccinul respectiv este prezentat ca un vaccin anticancer de col uterin. Nimic mai fals! In primul rand, acest virus reprezinta doar un factor de risc pentru cancerul de col uterin si nu cauza lui. Exista cazuri de cancer de col, in care nu s-a detectat prezenta acestui virus. In al doilea rand, procentul de evolutie spre cancer a unei infectii HPV este foarte mic, majoritatea infectiilor fiind eliminate intr-un interval de 2-3 ani, chiar in absenta oricarui tratament. Acesta este un alt argument in favoarea ideii ca un sistem imunitar echilibrat poate face fata si acestui tip de virus. Pe de alta parte, vaccinul contine doar cateva tipuri de HPV, cele mai frecvent asociate cu cancerul de col uterin. Dar exista zeci de tipuri de HPV si este posibil ca peste o vreme sa se descopere ca si alte tulpini ale virusului sunt asociate cu cancerul, si atunci va urma un nou vaccin, apoi un altul si altul... Pe de alta parte, infectia cu acest virus se transmite in principal pe cale sexuala. Este adevarat ca exista si alte posibilitati de contaminare, dar tipurile pentru care exista vaccinul se transmit mai ales pe cale sexuala. Or, nu este logic sa faci un asemenea vaccin la fetite care inca nu si-au inceput viata sexuala. Se presupune ca prin vaccin se obtine o imunitate pe termen lung, dar trebuie avut in vedere faptul ca vaccinul nu este utilizat de mult timp pe scara larga, deci nu se stie care va fi, de fapt, perioada pentru care asigura protectie. La fel a fost si cazul vaccinului impotriva hepatitei B. In momentul in care s-a utilizat pe scara larga, s-a constatat ca perioada de protectie nu este asa de lunga cum se preconiza. Si mai exista un neajuns. Vaccinarea are efecte negative si asupra unui sistem imunitar sanatos. Fiecare vaccin care este administrat reprezinta de fapt un stimul puternic pentru organism, pentru sistemul imunitar, in mod special. Dupa fiecare asemenea stimul, el face eforturi ca sa-si adapteze mecanismele de aparare la microbul respectiv. In momentul in care se face un alt vaccin, apare un nou stimul care actioneaza asupra imunitatii. Cu cat sunt mai multi asemenea stimuli si cu cat sunt administrati de la o varsta mai tanara, cand imunitatea nu este bine definitivata, cu atat creste riscul ca sistemul imunitar sa nu mai faca fata si sa cedeze. Pentru a face o comparatie plastica, putem spune ca lucrurile se petrec similar cu un material elastic care este supus constant unor socuri. La inceput, acest material face fata socurilor, dar daca acestea se tot repeta, isi pierde elesticitatea si chiar se poate rupe.
Exista cai de evitare a acestor vaccinuri: intarirea si echilibrarea sistemului imunitar in ansamblu, nu pe bucatele. In aceasta directie, tratamentele fitoterapice si homeopatia ofera suficiente alternative naturale. Daca aceste tratamente sunt eficiente pentru corectarea si vindecarea unor boli autoimune grave sau a alergiilor, atunci cu siguranta sunt eficiente si pentru asigurarea imunitatii impotriva majoritatii afectiunilor infectioase.
Vaccinarea copiaza, de fapt, principiul de baza al homeopatiei. Se considera ca o boala poate fi vindecata de ceea ce o produce - similia similibus curantur. Si atunci, de ce sa folosesti copia, cand poti sa ai originalul?
In esenta, vaccinarea influenteaza un sistem vital al organismului - sistemul imunitar. Acesta este implicat in organizarea rezistentei impotriva agresiunilor, atat din exteriorul, cat si din interiorul organismului. Atunci cand acesta este dereglat, apar afectiuni grave. Chiar una dintre bolile grave a carei frecventa este din ce in ce mai mare - cancerul - are printre cauze proasta functionare a sistemului imunitar. Mecanismul prin care actioneaza un vaccin este destul de usor de inteles. Se introduce in organism un microb (inactiv), un extract dintr-un microb sau o substanta care seamana ca structura cu un microb. Toate acestea produc o reactie imunitara de aparare, respectiv stimuleaza sistemul imunitar sa produca anticorpi, capabili sa distruga acel microb. Aceasta reactie ramane in memoria organismului, astfel incat, la urmatorul contact cu microbul respectiv, sistemul imunitar il recunoaste rapid si il elimina, fara sa mai apara boala, pe care acesta ar genera-o in mod normal. Trebuie sa remarcam insa doua aspecte importante. In primul rand, reactia de aparare este specifica - apare doar la microbul pentru care a fost creat vaccinul, nu si la alti microbi. In al doilea rand, vaccinarea este eficienta doar inainte de instalarea unei afectiuni, nu si dupa aceea!
Vaccinarea pentru virusul hepatitic B se face automat la toti nou nascutii, in maternitate. Aceasta vaccinare ar trebui sa se faca doar in cazuri bine indicate, la cei care sunt expusi unui risc mai mare de infectare cu virusul B, si nu la toata lumea, nicidecum la copii. Ca o paranteza, trebuie spus ca sub 20% din infectiile acute cu virus B se cronicizeaza, ceea ce inseamna ca o persoana cu un sistem imunitar echilibrat elimina virusul fara nici un vaccin.
La fel este cazul cu vaccinarea impotriva Human Papilloma Virus (HPV), care este intens mediatizata si se intentioneaza sa se introduca la toate fetitele, de la varsta de 11-12 ani. Este bine sa se stie ca nici in acest caz nu se respecta principiul indicatiei. Virusul este asociat cu cancerul de col uterin si de aceea vaccinul respectiv este prezentat ca un vaccin anticancer de col uterin. Nimic mai fals! In primul rand, acest virus reprezinta doar un factor de risc pentru cancerul de col uterin si nu cauza lui. Exista cazuri de cancer de col, in care nu s-a detectat prezenta acestui virus. In al doilea rand, procentul de evolutie spre cancer a unei infectii HPV este foarte mic, majoritatea infectiilor fiind eliminate intr-un interval de 2-3 ani, chiar in absenta oricarui tratament. Acesta este un alt argument in favoarea ideii ca un sistem imunitar echilibrat poate face fata si acestui tip de virus. Pe de alta parte, vaccinul contine doar cateva tipuri de HPV, cele mai frecvent asociate cu cancerul de col uterin. Dar exista zeci de tipuri de HPV si este posibil ca peste o vreme sa se descopere ca si alte tulpini ale virusului sunt asociate cu cancerul, si atunci va urma un nou vaccin, apoi un altul si altul... Pe de alta parte, infectia cu acest virus se transmite in principal pe cale sexuala. Este adevarat ca exista si alte posibilitati de contaminare, dar tipurile pentru care exista vaccinul se transmit mai ales pe cale sexuala. Or, nu este logic sa faci un asemenea vaccin la fetite care inca nu si-au inceput viata sexuala. Se presupune ca prin vaccin se obtine o imunitate pe termen lung, dar trebuie avut in vedere faptul ca vaccinul nu este utilizat de mult timp pe scara larga, deci nu se stie care va fi, de fapt, perioada pentru care asigura protectie. La fel a fost si cazul vaccinului impotriva hepatitei B. In momentul in care s-a utilizat pe scara larga, s-a constatat ca perioada de protectie nu este asa de lunga cum se preconiza. Si mai exista un neajuns. Vaccinarea are efecte negative si asupra unui sistem imunitar sanatos. Fiecare vaccin care este administrat reprezinta de fapt un stimul puternic pentru organism, pentru sistemul imunitar, in mod special. Dupa fiecare asemenea stimul, el face eforturi ca sa-si adapteze mecanismele de aparare la microbul respectiv. In momentul in care se face un alt vaccin, apare un nou stimul care actioneaza asupra imunitatii. Cu cat sunt mai multi asemenea stimuli si cu cat sunt administrati de la o varsta mai tanara, cand imunitatea nu este bine definitivata, cu atat creste riscul ca sistemul imunitar sa nu mai faca fata si sa cedeze. Pentru a face o comparatie plastica, putem spune ca lucrurile se petrec similar cu un material elastic care este supus constant unor socuri. La inceput, acest material face fata socurilor, dar daca acestea se tot repeta, isi pierde elesticitatea si chiar se poate rupe.
Exista cai de evitare a acestor vaccinuri: intarirea si echilibrarea sistemului imunitar in ansamblu, nu pe bucatele. In aceasta directie, tratamentele fitoterapice si homeopatia ofera suficiente alternative naturale. Daca aceste tratamente sunt eficiente pentru corectarea si vindecarea unor boli autoimune grave sau a alergiilor, atunci cu siguranta sunt eficiente si pentru asigurarea imunitatii impotriva majoritatii afectiunilor infectioase.
Vaccinarea copiaza, de fapt, principiul de baza al homeopatiei. Se considera ca o boala poate fi vindecata de ceea ce o produce - similia similibus curantur. Si atunci, de ce sa folosesti copia, cand poti sa ai originalul?
rolul anticorpilor
Rolul anticorpilor în imunitatea antiviralã
Cei mai importanti anticorpi cu rol protector antiviral sunt cei care au specificitate de combinare fatã de epitopii critici ai suprafetei virionilor. Legarea anticorpilor cu virionul se face dupã modelul complementaritãtii spatiale între epitopii antigenelor suprafetei virale si situsul de combinare al anticorpilor. Efectul principal al interactiunii anticorpilor cu particulele virale, în faza fluidã, este neutralizarea, adicã pierderea infectiozitãtii virionilor. Pentru producerea efectului neutralizant, este necesarã legarea mai multor molecule de anticorpi, care trebuie sã recunoascã o structurã esentialã a virionului, denumitã situs critic. De exemplu, fagii din seria T-par au un singur situs critic si infectiozitatea lor este anulatã de legarea anticorpilor specifici la nivelul fibrelor cozii. Virionul gripal are situsuri critice multiple: anticorpii anti-HA sunt neutralizanti, cei specifici anti-NA au efect neutralizant minim, iar anticorpii anti-proteinã M sunt total ineficienti.
La adenovirusuri, situsurile critice sunt capsomerele hexonice si fibra pentonicã. Anticorpii specifici fatã de aceste structuri sunt neutralizanti, iar anticorpii anti-penton nu diminuã infectiozitatea. Pentru HIV, situsul critic se ataseazã este zona prin care virionul de moleculele CD4 ale limfocitului Th. Anticorpii specifici fatã de situsul de legare al virusului Epstein-Barr de receptorul pentru C3b al limfocitului B, au efect neutralizant.
Moleculele de anticorpi legate pe suprafata virionului învelit formeazã complexe, care, in vivo sau in vitro, initiazã fixarea complementului. Rezultatul final este liza virionilor înveliti.
Un alt efect al interactiunii anticorpilor cu virionii, in vitro, este agregarea. Fenomenul este dependent de un prag limitã a densitãtii virionilor/unitate de volum. Agregarea virionilor este însotitã de diminuarea infectiozitãtii, deoarece chiar în cazul unui mare exces al moleculelor de anticorpi, unele particule virale din interiorul agregatului, rãmân în afara contactului cu anticorpii neutralizanti si îsi pãstreazã infectiozitatea, denumitã infectiozitate rezidualã sau persistentã. Agregarea viralã fiind dependentã de un prag al densitãtii virionilor, este un fenomen care se manifestã numai in vitro. In vivo nu se realizeazã niciodatã o densitate limitã a virionilor care sã producã acest efect.
Anticorpii antivirali ce se sintetizeazã în cursul rãspunsului imun primar, au energie micã (afinitate) de legare cu situsurile antigenice ale virionilor si se disociazã usor, lãsând o infectiozitate rezidualã. Alteori, moleculele de anticorpi nu acoperã situsurile critice ale virionilor, care conditioneazã initierea procesului infectios.
Efectul protector al anticorpilor circulanti este demonstrat pentru infectiile cu fazã viremicã, având o contributie esentialã la încheierea procesului infectios.
Anticorpii reduc încãrcãtura de virus si diminuã infectiozitatea viralã, consecinta fiind scãderea numãrului de celule infectate, usurând astfel sarcina celulelor Tc de a elimina celulele infectate.
În cursul infectiei secundare, anticorpii se sintetizeazã rapid, la titru înalt.
Anticorpii se folosesc pentru profilaxia si terapia infectiilor virale. Imunizarea pasivã cu ser imun, diminuã riscul infectiei virale si se foloseste în tratamentul infectiilor stabilizate.
Cei mai importanti anticorpi cu rol protector antiviral sunt cei care au specificitate de combinare fatã de epitopii critici ai suprafetei virionilor. Legarea anticorpilor cu virionul se face dupã modelul complementaritãtii spatiale între epitopii antigenelor suprafetei virale si situsul de combinare al anticorpilor. Efectul principal al interactiunii anticorpilor cu particulele virale, în faza fluidã, este neutralizarea, adicã pierderea infectiozitãtii virionilor. Pentru producerea efectului neutralizant, este necesarã legarea mai multor molecule de anticorpi, care trebuie sã recunoascã o structurã esentialã a virionului, denumitã situs critic. De exemplu, fagii din seria T-par au un singur situs critic si infectiozitatea lor este anulatã de legarea anticorpilor specifici la nivelul fibrelor cozii. Virionul gripal are situsuri critice multiple: anticorpii anti-HA sunt neutralizanti, cei specifici anti-NA au efect neutralizant minim, iar anticorpii anti-proteinã M sunt total ineficienti.
La adenovirusuri, situsurile critice sunt capsomerele hexonice si fibra pentonicã. Anticorpii specifici fatã de aceste structuri sunt neutralizanti, iar anticorpii anti-penton nu diminuã infectiozitatea. Pentru HIV, situsul critic se ataseazã este zona prin care virionul de moleculele CD4 ale limfocitului Th. Anticorpii specifici fatã de situsul de legare al virusului Epstein-Barr de receptorul pentru C3b al limfocitului B, au efect neutralizant.
Moleculele de anticorpi legate pe suprafata virionului învelit formeazã complexe, care, in vivo sau in vitro, initiazã fixarea complementului. Rezultatul final este liza virionilor înveliti.
Un alt efect al interactiunii anticorpilor cu virionii, in vitro, este agregarea. Fenomenul este dependent de un prag limitã a densitãtii virionilor/unitate de volum. Agregarea virionilor este însotitã de diminuarea infectiozitãtii, deoarece chiar în cazul unui mare exces al moleculelor de anticorpi, unele particule virale din interiorul agregatului, rãmân în afara contactului cu anticorpii neutralizanti si îsi pãstreazã infectiozitatea, denumitã infectiozitate rezidualã sau persistentã. Agregarea viralã fiind dependentã de un prag al densitãtii virionilor, este un fenomen care se manifestã numai in vitro. In vivo nu se realizeazã niciodatã o densitate limitã a virionilor care sã producã acest efect.
Anticorpii antivirali ce se sintetizeazã în cursul rãspunsului imun primar, au energie micã (afinitate) de legare cu situsurile antigenice ale virionilor si se disociazã usor, lãsând o infectiozitate rezidualã. Alteori, moleculele de anticorpi nu acoperã situsurile critice ale virionilor, care conditioneazã initierea procesului infectios.
Efectul protector al anticorpilor circulanti este demonstrat pentru infectiile cu fazã viremicã, având o contributie esentialã la încheierea procesului infectios.
Anticorpii reduc încãrcãtura de virus si diminuã infectiozitatea viralã, consecinta fiind scãderea numãrului de celule infectate, usurând astfel sarcina celulelor Tc de a elimina celulele infectate.
În cursul infectiei secundare, anticorpii se sintetizeazã rapid, la titru înalt.
Anticorpii se folosesc pentru profilaxia si terapia infectiilor virale. Imunizarea pasivã cu ser imun, diminuã riscul infectiei virale si se foloseste în tratamentul infectiilor stabilizate.
miercuri, 19 mai 2010
starea de sanatate
Sănătatea este bunul cel mai de preţ al omului şi păstrarea ei depinde esenţial de modul nostru de viaţă, de felul în care ştim să o îngrijim. Sănătatea este bine să o păstrezi atunci când o ai, pentru că o dată pierdută, uneori este foarte de greu să o recâştigi. Ea poate fi neglijată fie din necunoaştere, fie din superficialitate, fie negândindu-ne la întreţinerea ei. Evoluţia diverselor boli nu se opreşte în faţa bogăţiei şi a puterii, cumpărarea sănătăţii cu bani fiind imposibilă. Un organism oricât de robust ar fi el nu poate fi imun la orice boală, dar poate opune o puternică rezistenţă şi poate învinge boala, instalându-se în timp sănătatea. Este suficient ca organismul să fie obosit sau slăbit prin repetarea unui număr de abuzuri, pentru ca să cedeze la contaminarea cu viruşi şi agenţi exteriori dăunători. Aceasta semnifică faptul că fiecare dintre noi suntem în permanenţă personal responsabili de sănătatea noastră şi o putem pierde sau păstra în funcţie de atenţia acordată. O insuficientă îngrijire a sănătăţii implică apariţia bolilor şi cum bine ştim, un organism bolnav se uzează mult mai repede decât un organism sănătos, determinând accelerarea procesului de îmbătrânire. Grija pentru sănătate, reprezintă un comportament ce trebuie educat încă din copilărie şi dezvoltată de-a lungul vieţii. Starea de sănătate este influenţată negativ de o mulţime de factori: alimentaţia dezechilibrată şi necorespunzătoare, excesul de medicamente, undele electromagnetice de foarte înaltă frecvenţă, poluarea atmosferică, fumatul, acoolul, poluarea apei, programul de muncă şi odihnă dezordonat, stress-ul, lipsa de activitate fizică.
Se cunoaşte faptul că din 100 de decese, 60 sunt cauzate de o alimentaţie nesănătoasă şi dezechilibrată, ceea ce este semnificativ referitor la starea de sănătate. De asemenea, oamenii de ştiinţă, au ajuns la concluzia că un om în vârtă de 50 – 60 de ani are circa 1,5 -2 Kg. de depuneri toxice în organism şi că 95 % dintre boli sunt cauzate de aceste depuneri toxice. Din cauza intoxicării organismului, intestinul devine un colector de reziduuri, de unde toxinele ajung în sânge, afectând astfel mai mult sau mai puţin organele. Astfel apar: îmbătrânirea înainte de vreme, rigiditatea articulaţiilor, ochi obosiţi cu privire tulbure, piele palidă.Atât supraalimentaţia cât şi subalimentaţia sunt foarte dăunătoare pentru organism. Supraalimentaţia oboseşte organismul, iar subalimentaţia, scade rezistenţa lui şi slăbeşte sistemul de apărare. Sănătatea poate fi afectată de greşeli în modul de alimentaţie, printre care se remarcă următoarele: Abuzul de alimente de origine animală. Alimentaţia predominant carnivoră, determină apariţia de litiaze biliare sau renale, obezitate, diabet, arterioscleroză etc. În plus alimentele de origine animală care îşi modifică compoziţia chimică după prăjirea lor la temperaturi înalte şi grăsimile adeseori refolosite, influenţează negativ organismul. Alimentele de origine animală pregătite la grătarul cu cărbuni, devin cancerigene atunci când sunt prea arse. Abuzul de făină şi zahăr – prăjituri, gemuri, bomboane, îngheţată. Excesul de dulciuri rafinate crează multe neregului în organism, influenţând printre altele sistemul nervos, metabolismul, ducând la obezitate, diabet zaharat, hipertensiune arterială etc. Abuzul de lipide – grăsimi. Utilizarea zilnică a uleiurilor rafinate şi ultrarafinate, determină apariţia a numeroase afecţiuni digestive, circulatorii sau dermatologice. Este mult mai bine să fie folosite uleiurile grase nepurificate chimic.Abuzul de sare. Doza zilnică este de 5 grame şi depăşirea ei poate produce afecţiuni gastrointestinale, gingivite, hipocalcemii, migrene, osteoporoză, hipertensiune, creind în acelaşi timp un teren favorabil pentru tuberculoză sau cancer. Se recomandă în alimentaţie sarea grunjoasă (sarea brută de mină), care este bogată în mineralele necesare organismului şi nu sarea extrafină, căci cu cât sarea este mai prelucrată, cu atât este mai dăunătoare organismului.Abuzul de conserve si alimente artificiale. Aici trebuie specificat abuzul de salamuri nenatural pigmentate, abuzul de parizer sau de crenvuşti. De fapt, aditivii alimentari au luat o amploare deosebită neţinându-se cont de pericolul folosiri lor. Trebuiesc evitate pe cât posibil conservele şi băuturile răcoritoare, urmând o alimentaţie cât mai echilibrată şi naturală bazată pe multe fructe şi legume proaspete. Răcoritoarele cu aditivi alimentari pot fi înlocuite cu sucuri de legume şi fructe, sucuri benefice pentru întărirea sănătăţii. O alimentaţie corectă presupune nu numai alegerea corespunzătoare a alimentelor ci şi o preparare corectă a lor urmărindu-se păstrarea a cât mai multe componente nutritive. Trebuie evitată prepararea alimentelor timp îndelungat căci astfel se distrug o bună parte din vitamine (de exemplu, prin fierberea îndelungată a legumelor se distruge 60% din vitamina C).
Prelucrarea culinară trebuie să fie minimă, simplă şi rapidă. În alegerea alimentelor pentru hrana zilnică, trebuie ţinut cont de reacţia organismului şi de starea de sănătate. Este bine ca ea să fie schimbată în funcţie de evoluţia stării de sănătate. Este cunoscut faptul că anumite persoane au predispoziţii ereditare de a contacta anumite boli. Afecţiuni ca tuberculoza, diabetul, tulburările circulatorii sau respiratorii, se regăsesc frecvent la copii, ca factor ereditar din partea mamei sau al tatălui. Aceste predispoziţii se vor transforma în boli atunci când părinţii transmit copiilor obiceiurile de viaţă (în special cele alimentare), propice declanşării lor. În marea majoritate a cazurilor apariţia bolii la copii poate fi prevenită prin schimbarea obiceiurilor alimentare şi a altor condiţii de viaţă. Evitând pericolele puse în evidenţă şi acordând o mai mare atenţie alimentaţiei zilnice, sănătatea poate fi întreţinută şi întărită mult mai uşor. Referitor la problema medicamentelor ele pot fi uneori prieteni, alteori inamici ai omului, după felul cum sunt folosite. Îngrijirea stării de sănătate nu implică un consum abuziv de medicamente şi în general, medicamentele trebuie să corespundă bolii, iar doza prescrisă de medic trebuie să fie respectată cu stricteţe. Să nu uităm că majoritatea medicamentelor se filtrează prin ficat şi că eliminarea lor din corp se face prin rinichi, aceste organe putând fi afectate foarte uşor. Excesul de medicamente poate provoca dezechilibre foarte greu sau uneori imposibil de restabilt. Astfel, anticoncepţionalele orale distrug vitaminele B6, B12, C şi aciful folic, ceea ce determină stări de deprimare, tulburări emoţionale şi multe alte dezechilibre. La fel penicilina, tetraciclina, prednisonul, fenilbutazona şi diureticele, secătuiesc organismul de nutrienţi importanţi având acţiune asupra stării de spirit.Laxativele afectează metabolismul calciului şi fosforului, iar orice laxativ administrat în exces distruge mari cantităţi de potasiu şi vitaminele A şi E, atât de necesare sănătăţii. Chiar şi miraculoasa aspirină, atât de des utilizată, triplează viteza de eliminare a vitaminei C, antioxidant deosebit de util sănătăţii. De asemeni, administrarea zilnică a unor medicamente pe perioade mari de timp, nu este indicată, pentru că poate să creeze obişnuinţă. Fiecare organism are o reactivitate proprie faţă de un medicament, iar reacţiile adverse diferă de la o persoană la alta şi de la o doză la alta. Am pus în evidenţă doar câteva exemple care atrag atenţia asupra consumului excesiv de medicamente de sinteză, ele trebuind consumate sub strictă supraveghere medicală. Trebuie remarcat faptul că substanţele de sinteză se comportă ca un corp străin introdus în organism, în timp ce plantele medicinale şi substanţele de biosinteză sunt inofensive. Studiile au demonstrat că orice medicament de sinteză sau cu structură chimică necunoscută pentru organism, poate declanşa reacţii de hipersensibilitate şi deci de respingere. Uneori se crează reactii alergice sub forme severe ce pot pune în pericol viaţa. Statisticile demonstrează că în acest sens antibioticile şi antiinflamatoarele folosite fără indicaţiile de specialitate, se situează pe primul loc în privinţa reacţiilor alergice medicamentoase. Produsele naturale din plante, legume sau fructe, sunt acceptate cu mult mai mare uşurinţă de către organismul uman, ele grăbind vindecarea şi întărind sănătatea. Produsele naturale şi cele de sinteză nu se exclud ci se completează. Utilizarea plantelor în folosul sănătăţii constitue un mijloc eficient de vindecare, folosit din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre. Utilizarea plantelor ne scuteşte de multe suferinţe, de pierdere de timp şi bani.
Se cunoaşte faptul că din 100 de decese, 60 sunt cauzate de o alimentaţie nesănătoasă şi dezechilibrată, ceea ce este semnificativ referitor la starea de sănătate. De asemenea, oamenii de ştiinţă, au ajuns la concluzia că un om în vârtă de 50 – 60 de ani are circa 1,5 -2 Kg. de depuneri toxice în organism şi că 95 % dintre boli sunt cauzate de aceste depuneri toxice. Din cauza intoxicării organismului, intestinul devine un colector de reziduuri, de unde toxinele ajung în sânge, afectând astfel mai mult sau mai puţin organele. Astfel apar: îmbătrânirea înainte de vreme, rigiditatea articulaţiilor, ochi obosiţi cu privire tulbure, piele palidă.Atât supraalimentaţia cât şi subalimentaţia sunt foarte dăunătoare pentru organism. Supraalimentaţia oboseşte organismul, iar subalimentaţia, scade rezistenţa lui şi slăbeşte sistemul de apărare. Sănătatea poate fi afectată de greşeli în modul de alimentaţie, printre care se remarcă următoarele: Abuzul de alimente de origine animală. Alimentaţia predominant carnivoră, determină apariţia de litiaze biliare sau renale, obezitate, diabet, arterioscleroză etc. În plus alimentele de origine animală care îşi modifică compoziţia chimică după prăjirea lor la temperaturi înalte şi grăsimile adeseori refolosite, influenţează negativ organismul. Alimentele de origine animală pregătite la grătarul cu cărbuni, devin cancerigene atunci când sunt prea arse. Abuzul de făină şi zahăr – prăjituri, gemuri, bomboane, îngheţată. Excesul de dulciuri rafinate crează multe neregului în organism, influenţând printre altele sistemul nervos, metabolismul, ducând la obezitate, diabet zaharat, hipertensiune arterială etc. Abuzul de lipide – grăsimi. Utilizarea zilnică a uleiurilor rafinate şi ultrarafinate, determină apariţia a numeroase afecţiuni digestive, circulatorii sau dermatologice. Este mult mai bine să fie folosite uleiurile grase nepurificate chimic.Abuzul de sare. Doza zilnică este de 5 grame şi depăşirea ei poate produce afecţiuni gastrointestinale, gingivite, hipocalcemii, migrene, osteoporoză, hipertensiune, creind în acelaşi timp un teren favorabil pentru tuberculoză sau cancer. Se recomandă în alimentaţie sarea grunjoasă (sarea brută de mină), care este bogată în mineralele necesare organismului şi nu sarea extrafină, căci cu cât sarea este mai prelucrată, cu atât este mai dăunătoare organismului.Abuzul de conserve si alimente artificiale. Aici trebuie specificat abuzul de salamuri nenatural pigmentate, abuzul de parizer sau de crenvuşti. De fapt, aditivii alimentari au luat o amploare deosebită neţinându-se cont de pericolul folosiri lor. Trebuiesc evitate pe cât posibil conservele şi băuturile răcoritoare, urmând o alimentaţie cât mai echilibrată şi naturală bazată pe multe fructe şi legume proaspete. Răcoritoarele cu aditivi alimentari pot fi înlocuite cu sucuri de legume şi fructe, sucuri benefice pentru întărirea sănătăţii. O alimentaţie corectă presupune nu numai alegerea corespunzătoare a alimentelor ci şi o preparare corectă a lor urmărindu-se păstrarea a cât mai multe componente nutritive. Trebuie evitată prepararea alimentelor timp îndelungat căci astfel se distrug o bună parte din vitamine (de exemplu, prin fierberea îndelungată a legumelor se distruge 60% din vitamina C).
Prelucrarea culinară trebuie să fie minimă, simplă şi rapidă. În alegerea alimentelor pentru hrana zilnică, trebuie ţinut cont de reacţia organismului şi de starea de sănătate. Este bine ca ea să fie schimbată în funcţie de evoluţia stării de sănătate. Este cunoscut faptul că anumite persoane au predispoziţii ereditare de a contacta anumite boli. Afecţiuni ca tuberculoza, diabetul, tulburările circulatorii sau respiratorii, se regăsesc frecvent la copii, ca factor ereditar din partea mamei sau al tatălui. Aceste predispoziţii se vor transforma în boli atunci când părinţii transmit copiilor obiceiurile de viaţă (în special cele alimentare), propice declanşării lor. În marea majoritate a cazurilor apariţia bolii la copii poate fi prevenită prin schimbarea obiceiurilor alimentare şi a altor condiţii de viaţă. Evitând pericolele puse în evidenţă şi acordând o mai mare atenţie alimentaţiei zilnice, sănătatea poate fi întreţinută şi întărită mult mai uşor. Referitor la problema medicamentelor ele pot fi uneori prieteni, alteori inamici ai omului, după felul cum sunt folosite. Îngrijirea stării de sănătate nu implică un consum abuziv de medicamente şi în general, medicamentele trebuie să corespundă bolii, iar doza prescrisă de medic trebuie să fie respectată cu stricteţe. Să nu uităm că majoritatea medicamentelor se filtrează prin ficat şi că eliminarea lor din corp se face prin rinichi, aceste organe putând fi afectate foarte uşor. Excesul de medicamente poate provoca dezechilibre foarte greu sau uneori imposibil de restabilt. Astfel, anticoncepţionalele orale distrug vitaminele B6, B12, C şi aciful folic, ceea ce determină stări de deprimare, tulburări emoţionale şi multe alte dezechilibre. La fel penicilina, tetraciclina, prednisonul, fenilbutazona şi diureticele, secătuiesc organismul de nutrienţi importanţi având acţiune asupra stării de spirit.Laxativele afectează metabolismul calciului şi fosforului, iar orice laxativ administrat în exces distruge mari cantităţi de potasiu şi vitaminele A şi E, atât de necesare sănătăţii. Chiar şi miraculoasa aspirină, atât de des utilizată, triplează viteza de eliminare a vitaminei C, antioxidant deosebit de util sănătăţii. De asemeni, administrarea zilnică a unor medicamente pe perioade mari de timp, nu este indicată, pentru că poate să creeze obişnuinţă. Fiecare organism are o reactivitate proprie faţă de un medicament, iar reacţiile adverse diferă de la o persoană la alta şi de la o doză la alta. Am pus în evidenţă doar câteva exemple care atrag atenţia asupra consumului excesiv de medicamente de sinteză, ele trebuind consumate sub strictă supraveghere medicală. Trebuie remarcat faptul că substanţele de sinteză se comportă ca un corp străin introdus în organism, în timp ce plantele medicinale şi substanţele de biosinteză sunt inofensive. Studiile au demonstrat că orice medicament de sinteză sau cu structură chimică necunoscută pentru organism, poate declanşa reacţii de hipersensibilitate şi deci de respingere. Uneori se crează reactii alergice sub forme severe ce pot pune în pericol viaţa. Statisticile demonstrează că în acest sens antibioticile şi antiinflamatoarele folosite fără indicaţiile de specialitate, se situează pe primul loc în privinţa reacţiilor alergice medicamentoase. Produsele naturale din plante, legume sau fructe, sunt acceptate cu mult mai mare uşurinţă de către organismul uman, ele grăbind vindecarea şi întărind sănătatea. Produsele naturale şi cele de sinteză nu se exclud ci se completează. Utilizarea plantelor în folosul sănătăţii constitue un mijloc eficient de vindecare, folosit din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre. Utilizarea plantelor ne scuteşte de multe suferinţe, de pierdere de timp şi bani.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
