gandirea

Gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt de prelucrare şi integrare a informaţiei despre lumea externă şi despre propriul nostru EU. Prin ea se realizează saltul calitativ al activităţii de cunoaştere de la particular la general, de la accidental la necesar, de la simpla constatare a existenţei obiectului la interpretarea şi explicarea lui legic-cauzală, se face trecerea de la procesele psihice cognitiv senzoriale la cele cognitiv superioare.

Prin urmare, gândirea este procesul psihic de reflectare mijlocită şi generalizat-abstractă - sub forma noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor - a însuşirilor comune, esenţiale şi necesare ale obiectelor şi a relaţiilor legice, cauzale între ele.

Caracterul mijlocit al gândirii constă în aceea că ea operează nu direct asupra realităţii, ci asupra informaţiei furnizate de percepţii şi reprezentări. Desfăşurarea ei presupune întotdeauna fie existenţa unei informaţii care se extrage în prezent în cadrul contactului senzorial cu obiectul, fie a unei informaţii evocate din tezaurul memoriei. În acest fel, chiar produsele unei activităţi a gândirii devin, la rândul lor, obiect al unui proces ulterior de gândire.

Dar, cum rezultă şi din definiţia de mai sus, deşi elaborarea gândirii este precedată de formarea experienţei şi schemelor perceptive, şi a sistemului de reprezentări, ea nu este o continuare în linie dreaptă a acestora, ci apare ca un moment de discontinuitate, de salt, de restructurare calitativă a mecanismelor şi principiilor comunicării informaţionale a omului cu lumea externă.

Caracterul general-abstract al gândirii rezidă în aceea că ea se desfăşoară permanent în direcţia evidenţierii însuşirilor generale şi esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor, şi a subordonării diversităţii cazurilor particulare unor modele ideale generale – noţiuni, principii, legi.

Gândirea se organizează ca un sistem multifazic, întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: trecut, prezent şi viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diversele momente şi stări ale obiectului: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui, integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina starea lui în viitor. Ea realizează o reflectare de tip predictiv, anticipativ, pe lângă funcţia interpretativ-explicativă, dobândind şi o funcţie creatoare: elaborarea de modele, proiecte şi planuri ideale pe baza cărora, în cursul activităţii practice, se realizează noi obiecte, noi configuraţii ale mediului înconjurător.

Fiind procesul de cunoaştere de rangul cel mai înalt, care asigură pătrunderea în esenţa lucrurilor, înţelegerea relaţiilor logice dintre acestea, explicarea şi interpretarea lor, şi care face posibilă rezolvarea problemelor complexe, de ordin teoretic şi practic, gândirea ocupă un loc central în sistemul psihic uman.

Atributul centralităţii este conferit gândirii nu numai de faptul că se bazează pe celelalte funcţii şi disponibilităţi ale subiectului (trecând succesiv de la fenomen la esenţă, de la particular la general, de la concret-intuitiv la abstract-formal), ci şi de faptul că ea acţionează ca un adevărat mecanism de comandă-control asupra celorlalte procese psihice, organizându-le, modificându-le în concordanţă cu criterii şi exigenţe logice obiective: într-un cuvânt, le conferă dimensiunea raţionalităţii. De asemenea, centralitatea gândirii în cadrul sistemului psihic uman se demonstrează şi prin aceea că trăsăturile şi funcţiile conştiinţei îşi găsesc expresia cea mai înaltă în structura şi dinamica ei.